ROMANŞII – FRAŢII NOŞTRI DIN ALPI


Urme aproape româneşti în Elveţia.

Sunt vreo 60.000 în toată Elveţia şi îşi spun cu mândrie “romanşi”: oamenii liberi ai munţilor, de alt neam decât vorbitorii de limba germană şi italiană care-i înconjoară din toate părţile. Cândva, ţara lor, aşezată la aproape 4000 de metri înălţime, se numea Reţia. Azi se numeşte Engadin şi se află în cantonul elveţian Grison.

Alpi Romanşi

Alpi Romanşi (sursa: frumoasaverde.blogspot.ro)

Cu toate că limba lor a fost recunoscută abia în 1938, după lupte grele şi îndelungate, ca cea de-a patra limbă naţională, ea e de fapt singurul grai născut şi vorbit pe actualul teritoriu elveţian (germana, franceza şi italiana fiind limbi de împrumut, aduse de peste munţi). Nu de mult, romanşii și-au sărbătorit, ca şi noi, 2000 de ani de continuitate istorică, chiar dacă sunt, tot ca şi noi, mult mai vechi. Urmaşi ai mândrilor reţi, latinizaţi la fel de greu ca şi dacii de armatele Imperiului Roman, Nicolae Iorga le spunea “fraţi mai mici” ai românilor. În studiul său “Paralelisme româno-helvetice”, marele istoric îi socotea înrudiţi cu traco-ilirii, dar şi cu celţii, de la care au moştenit un fond de cuvinte prezente şi în limba noastră.

Iorga afirmă că e cel dintâi român care a ajuns pe înălţimile Alpilor, între romanşi. “Cel dintâi care s-a dus să-i vadă acasă la dânşii, să le vorbească limba aşa de asemenea cu a noastră şi să se uite în ochii aceia negri, deştepţi, care luminează faţa rotundă sub părul des şi dârz”, mărturisindu-şi regretul că nu le poate înfăţişa românilor şi “vederi din satele lor şi nu le pot aduce înainte figurile aşa de asemănătoare cu ale oamenilor noştri”. Într-o conferinţă rostită la radio, Iorga vorbea chiar despre “o singură unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic şi mergea până la Marea Neagră. (Nu mă mir, pentru că profa de spaniolă mi-a zis că în mijlocul Spaniei există o populaţie care vorbeşte aproape româneşte). Între noi românii, care ne întindem pe amândouă malurile Tisei (…) şi ceea ce au rămas ei (romanşii) nu e nici o discontinuitate. O singură pânză de rasă influenţată de romani, o singură limbă, cuprinzând elemente sufleteşti dominante ale marelui popor ieşit din vechea rasă iliro-tracă şi din Roma străbună…”.

Ce nebunie mai frumoasă pentru un reporter la începutul unui nou secol, decât să pornească într-acolo, încercând să vadă ce-a mai rămas astăzi din fraţii noştri îndepărtaţi, să le privească chipurile, să le asculte limba, să se întrebe dacă povestea lui Iorga despre romanşi nu a fost doar vânare de vânt? Dar, după o săptămână de peregrinări prin munţii elveţieni, mi-am dat seama că n-a fost în zadar. Nu pot aduce neapărat dovezi, nu sunt specialist în istorie şi graiuri vechi. Ceea ce pot spune e că acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre ţăranii aceia crescători de vaci şi de oi, acolo m-am simţit cu adevărat acasă.

Istorie şi fân.

Pashun Craista (Creasta Păşunilor). Un sătuc de vreo opt case, căţărat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastră, pereţi de stânci acoperiţi de zăpezi veşnice. În faţă, peste o vale colosală, alţi munţi drepţi, nemişcaţi, unul în spatele celuilalt, umplând cu semeţia lor bolta albastră. Engadin, ţara romanşilor şi a pădurilor nesfârşite.

Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mâna a bineţe. Doi ţărani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiectează pe munţii din spate. Oprim maşina şi ne întoarcem miraţi. După atâtea zile de mers prin Elveţia, e prima oară când întâlnim oameni care ne salută cu bucurie. Un tată şi un fiu, singurii locuitori ai cătunului dintre stânci. Gospodari, stăpâni de munţi şi vaci multe. Băiatul e înalt, puternic, chipeş, un adevărat Făt-frumos. Îl cheamă Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeşte bine franţuzeşte, lucru cam rar întâlnit în ţinuturile astea, şi-mi spune că, deşi familia lor se numeşte Lamprecht, ei sunt romanşi “vechi de cinci generaţii”, doar că numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crăpate de muncă. Pe haine are urme de fân. E vremea cositului. Tot satul miroase a fân. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tânărul cel chipeş o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neapărat mai departe. Pierderea limbii şi a obiceiurilor strămoşilor a început încă din vremuri medievale. Răul a urcat spre romanşi dinspre văi. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanşii au urcat tot mai sus, pe munţi, căutând să se ascundă. N-au reuşit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemţii din nord. I-au prins ca într-o menghină. Vreni e mândru că e romanş. Când vorbeşte despre asta, îşi pune palma pe inimă. A făcut “şcoala de ţărani” în orăşelul Santa Maria, acolo a învăţat tot ce ştie. Pe urmă s-a întors în sătucul lui drag. Deşi e frumos ca un prinţ din poveşti, deşi a avut nenumărate propuneri să plece la oraş şi chiar în străinătate, el n-a vrut. A ales să trăiască mai departe în satul cu opt case de pe culmile Alpilor, să pornească la fiecare revărsat al zorilor cu vitele pe creste, să-şi strice mâinile de atâta muncă, să privească seara, culcat în fân, cele mai strălucitoare stele de pe cer. Asta a vrut şi aici ar vrea să rămână până la moarte, în Pashun Craista (Creasta păşunilor).

Vreni îi traduce tatălui tot ce vorbim. Sunt momente când cei doi râd între ei, hâtri, cercetându-ne din creştet până-n tălpi, întrebându-se ce-or fi căutând nişte români pe coclaurile astea. La început, cei doi nu-şi dau seama că eu pricep cam tot ce vorbesc.

Înţeleg o mulțime de cuvinte: plug, moş, casă, munt, ram, “muma”, frar, scolar, corp, alb, eu sun, el fa etc., dar înţeleg mai cu seamă intonaţia lor, o cadenţă, o anumită muzică a graiului, atât de asemănătoare cu a noastră, încât parcă nici n-ai nevoie de cuvinte, parcă pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din înclinarea trupului, din privirile ce însoţesc mereu fiecare exclamaţie. Aşa vor fi toţi oamenii pe care îi voi întâlni aici, în bătrânii munţi retici: parcă nu vorbesc cu cuvinte. Parcă vorbesc direct cu sufletul.

 

 

Sat romanş în lumina toamnei.

Valchava (Vâlceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibărit într-o vale largă, din care pornesc pretutindeni nenumărate fire de drum. E sâmbătă după amiaza şi romanşii ies în faţa căsoaielor vechi, cu faţade pictate şi flori roşii, revărsate peste fereşti. Se odihnesc, îşi trag sufletul după o zi de muncă. O tihnă blândă, aurie, învăluie aşezarea. Oamenii şed pe nişte băncuţe vechi, înnegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleaşi băncuţe unde au şezut altădată părinţii, bunicii lor şi tot neamul. Sporovăiesc între ei, zâmbesc, trag din ţigară rar, gânditori, îmi dau seama că principalele lor discuţii sunt legate de turme, de stâne, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, să nu te ducă gândul la păstorii noştri. Aceeaşi şagă, aceleaşi ocheade aruncate străinilor, aceleaşi salutări şugubeţe strigate vecinului de pe băncuţa de alături, aceleaşi taifasuri în care pun ţara la cale, aceeaşi pace contemplativă care-i cuprinde uneori pe toţi, când se uită la munţi. Băncuţa din faţa casei e nelipsită în tot Engadinul. Multe din ele au o scobitură făcută în zid, dinadins pentru a băga acolo o bancă de lemn. Din vechime, locului i se zice “vamporta” (în faţa porţii), locul unde romanşii stau să vorbească, sau să privească lumea. Pentru romanşi, vecinătatea e mai presus de orice. Aşa s-au ridicat comunele, aşa s-au păstrat tradiţiile şi limba. Prin vecinătate. Prin sate trainice şi unite. Oamenii se înţeleg, se ajută, se vizitează fără a-şi anunţa sosirea dinainte, intră nestingheriţi unul în casa altuia, îşi împrumută unelte, bani, orice. “Un bun vashin vala pu co un paraint”, “un bun vecin valorează mai mult decât o rudă”, spune un vechi proverb romanş, lăudând milenara vecinătate umană, pierdută în alte părţi.

Casa focului.

Mă-ndrept spre o bătrână care şade pe bancă, la poartă, şi-i spun fără ocolişuri că-mi place casa ei inundată de flori. “Casa e bela”, îi zic. Bătrâna mă iscodeşte pe sub sprâncene. Apoi îmi zâmbeşte. Îmi mulţumeşte puţin jenată pentru vorbele mele. Şi, la fel de brusc mă pofteşte în casă! Deschide larg uşa marii bolţi săpate în piatră, atât de asemănătoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Străbatem un culoar căruia-i zice “suler” – coridorul prin care intră în casă căruţele şi animalele – apoi cotim spre o odaie magică: casa focului (casa da fo), bucătăria, vatra gospodăriei, locul unde focul nu se stinge niciodată. Odaia tihnei şi a poveştilor bătrâneşti. Chiar deasupra ferestrei, sunt două “sgraffito”, doua picturi străvechi: un Isus zugrăvit naiv, ca de un pictor ţăran, alături de un dragon, de un diavol: drăcesc şi sfânt, păgânism şi creştinism, cele două dimensiuni ale vieţii romanşilor. Asemeni nouă, aceşti reţi romanizaţi au fost creştinaţi cu mare greutate şi foarte târziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare păgâne. Chiar şi azi sunt bântuiţi de vechile credinţe populare precreştine, trăind, mai ales bătrânii, încă în plină magie. Ei se încred şi acum în poveşti cu zâne, strigoi, vrăjitoare şi lupi ce vorbesc cu glas omenesc, în istorii păstoreşti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse în munţi, pe care trebuie să le priveşti cu teamă sau cu evlavie.

Apoi femeia mă duce în grajdul casei, un adevărat muzeu al clopotelor păstoreşti. Sute de tălăngi mici şi mari, pentru oi şi vite, sunt agăţate peste tot, pe pereţii din bârne. La romanşi, tălăngile vechi nu se aruncă. Se transformă în piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodărie romanşă are în grajd, pe pereţi, această mulţime de clopote. Toate tradiţiile romanşe – nunţile, urcarea şi coborârea turmelor din munţi, Chalandamarz (calendele lui Martie, când feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna şi spiritele rele), Bauania (tragerea la sorţi a ursitului), Tscheiver (jocul cu măşti) – sunt însoţite de dangătul prelung al tălăngilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul tradiţiei, “Fuienetta”, vatra în care focul nu se stinge niciodată.

O româncă între romanşi: Mihaela Demonti.

Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ ţinut romanş, în ce priveşte limba şi tradiţiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rând nume de munţi, de piscuri, văi sau ape, realizând un curs de “Toponimie retoromană” la Universitatea din Bucureşti. Îi înţeleg încântarea. E mai mare dragul să-i auzi pe oameni vorbind o limbă atât de asemănătoare cu a noastră: “ce faci?”, “dorm bain?” (ai dormit bine?), “buna saira”, “bun di”, “buna not”… Lumea e veselă, gata de vorbă, ţi se dă bună ziua chiar dacă trecătorul habar n-are cine eşti. Dacă mulţumeşti cuiva, ţi se răspunde “cun plachere” (cu plăcere), întocmai ca în română. Prin magazine, te poţi pomeni ca nu-ţi sunt primiţi euroii, de parcă vânzătorul n-ar fi văzut în viaţa lui astfel de bani. În general, oamenii au o antipatie făţişă faţă de mititelele bancnote ale vecinilor. Şi tot în general, oamenii nici nu vor să audă de Uniunea Europeană.

Aici, în Scuol, am norocul de a o întâlni pe Mihaela din România. O adevărată celebritate locală. Aproape nu există om în Scuol care să n-o cunoască, care să nu aibă încredere deplină în ea. Toţi ştiu, măcar din auzite, de frumoasa româncă din oraşul lor. Mihaela Demonti e căsătorită cu un bărbat romanş şi trăieşte de 14 ani în Elveţia. Este – după ştirea ei – singura româncă din Engadin. A învăţat limba în doar două luni. Fără dicţionare, numai prin discuţii cu oamenii. Ne dă dreptate că e foarte asemănătoare cu româna. De altfel, “şi oamenii de aici parcă sunt la fel”, spune ea. “La început, am avut un şoc. Nu ştiam nimic despre Engadin, despre romanşi. Mă pregătisem pentru o Elveţie rece, ca ceasul. Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că ei sunt de fapt cu totul altceva: mai sentimentali, mai calzi, dar totodată şi aprigi, dintr-o bucată. Trebuie doar să le dai importanţa pe care-o merită, să-i mângâi, să-i asculţi, să le vorbeşti pe limba lor. Şi să-i vedeţi ce cântăreţi sunt! Ce dansatori! Cântă tot timpul, chiar şi când muncesc. Iar dacă asculţi corurile lor, e imposibil să nu pleci cu ochii în lacrimi. Nu ştiu cum, dar încă de când am venit, am simţit ceva familiar, ceva ce mă ducea mereu cu gândul spre acasă. Am fost şi eu mirată cât de uşor am putut să mă adaptez. Ca să le cad la inimă, n-a trebuit să fac nimic altceva decât să fiu eu însămi.”

Case vechi în Valchava

Mihaela e nespus de încântată că s-a întâlnit cu români. Nici nu stă pe gânduri să ne poftească la ea acasă, unde soţul ei, Plasch Demonti – anunţat prin telefon – ne aşteaptă cu masa. Mihaela locuieşte în Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevărată cetate de case albe, având în mijloc o piaţă şi o biserică. Aici a trăit ca un pustnic, studiind folclorul şi limba neamului său, mai întâi într-o moară veche, apoi în turnul unei biserici părăsite, marele scriitor şi luptător romanş pentru neatârnare, Peider Lansel, primul traducător al baladei noastre “Mioriţa”, autor al celebrului dicton “Nici italieni, nici germani, romanşi vrem să rămânem!”, lozincă devenită apoi un  adevărat imn, “torţa culturii retice”, cum s-a spus.

Mărturisesc că niciodată, în deplasările mele de reporter prin ţară, nu am fost primit cu atâta dragoste ca în casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti m-a întâmpinat cu îmbrăţişări: la atâta depărtare de Carpaţi, un român şi un romanş se ţin în braţe ca fraţii, privind munţii unul peste umărul celuilalt. Plasch (în traducere “Plăcut”) are ceva din mândria gospodarului român care te omeneşte acasă la el. În aceste clipe, parcă nici nu mai trăieşte pentru sine, ci doar pentru oaspeţii săi. Ne îndeamnă să mai mâncăm, mereu ne întreabă dacă avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Şi vorbim, mereu vorbim. Cu cele câteva cuvinte româneşti pe care le ştie, aproape că nu mai am nevoie de traducător. A fost şi el în România, în munţii Făgăraşului, pe la Curtea de Argeş, şi acolo a împărtăşit deplin credinţa soţiei sale: “Noi şi voi suntem fraţi!”. Aşa zice, şi-mi strânge atât de tare palma în pumnul lui ca barosul, că-mi dau lacrimile. Plasch e mândru că e romanş. Doar îl cheamă Demonti (“al muntelui”), “om liber al munţilor”, cum îi place să-şi spună. Abia aşteaptă să treacă cele trei zile până când va urca în Alpi, unde va rămâne vreme de trei săptămâni. “Uite acolo!”, zice, şi-mi arată un punct îndepărtat între crestele albe, singur într-o căbănuţă păstorească din pustietăţi neumblate. Aşa face mereu când îl apucă dorul de ducă. Nu poate trăi fără munţi. Fără munţi, spune el, ar muri pe picioare.

 

Spre seară, Mihaela îmi aduce la ea acasă doi romanşi “foarte vechi”, al căror neam se pierde în negura vremurilor: Stupan Niculin şi Giacumina. Soţ şi soţie, căsătoriţi de 55 de ani. Abia când îi văd intrând şontîc, ţinându-se unul pe altul de braţ, în odaia cea mare, îmi spun că, într-adevăr, acestea trebuie să fie chipurile mult lăudate de Iorga. Sunt duioşi bătrânii aceştia, când se aşază tacticos la masă, puţin nedumeriţi, nepricepând prea bine ce vrem de la dânşii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stâne din ţinut. Apoi comerciant de oi, ajungând cu turmele tocmai până în Elveţia franceză. Deşi e unul din cei mai bogaţi oameni ai Sentului, el se poartă mai departe în puloverul de lână şi pantalonii de costum niţel ponosiţi, tare modest cu vecinii, iar gândul îi stă tot la stânele din munţi şi la oile care acum, din păcate, sunt din ce în ce mai puţine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnică. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a măritat cu romanşi, le-a învăţat să fie mândre că-s romanşe. Niculin şi Giacumina se iubesc şi acum. Se ţin de mână pe sub masă, ca doi şcolari, în timp ce-mi vorbesc. Iar eu ştiu ce să-i întreb. Le pun exact aceleaşi întrebări pe care le-aş fi pus oricărui cioban de-al nostru din Carpaţi. Da, încă mai există transhumanţă în Engadin, răspunde Niculin. Turmele pornesc primăvara prin mai şi se întorc în noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urcă mai întâi singuri, până pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se închina în faţa unei pietre sfinte. O piatră despre care ei zic că e “a Maicii” – Mama Dona, Fecioara Maria – şi-n faţa căreia stăruie îndelung în rugăciune, acoperind-o cu sărutări. Păstorii au credinţa că dacă nu sărută aceasta stâncă, atunci nu vor avea noroc la păşunat şi le va merge rău întreg anul. Şi Niculin s-a închinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe braţe până acolo, în vârful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins şi el cu buzele piatra binecuvântată şi a plâns. S-a rugat la munţi, la păduri, la cerul “clar” al Alpilor, căci în toate acestea se află ascuns Dumnezeu. “Dumnezeu nu e o persoană. E  natura însăşi”, zice el. Şi până la urmă s-a vindecat. Prin rugăciune, zice. Numai prin rugăciune.

 

Împreună cu iubita lui soţie, bătrânul îşi aminteşte cât de simplă era viaţa satului altădată, cât de curaţi şi credincioşi erau oamenii. Unele episoade le-au trăit ei înşişi, în copilărie, altele le-au fost povestite de părinţi, de bunici. Mihaela îmi traduce fascinată. Nu aflase despre toate acestea până atunci. Bătrâna Giacumina reînvie vorbind de un sat izolat în munţi, care altădată n-avea nevoie de nimic din afară. Vremuri în care pâinea şi pânza se făceau în casă, cu războaie de ţesut şi roţi de tors, de către femei strânse într-o “adunare” (şezătoare), unde se spuneau cele mai frumoase poveşti. În capul satului există şi azi un loc numit “El Fourn”, acolo se află odinioară marele cuptor de pâine al satului. În timpul liber, în nopţile lungi de iarnă, Niculin scrie poezii. Poezii născute din tradiţiile satului, din marea dragoste ce i-o poartă Giacuminei. În copilărie a văzut-o cu ochii lui pe ultima vrăjitoare (“stria”) din Sent. Avea vreo 8 ani pe-atunci. Îşi aminteşte cum au adus-o oamenii în piaţa satului, îmbrăcată în zdrenţele unui strai bărbătesc de păstor, cum au băgat-o cu mâinile în apă clocotită până când a recunoscut că ea a făcut toate blestemăţiile. Altădată, vrăjitoarele erau maestre în ale descântecului. Un platou înalt, undeva spre Ardez, se numeşte şi azi “Cuptorul Vrăjitoarelor”. În acel loc, oamenii vedeau apărând urme de picior femeiesc intrând adânc în pământ, dar pe nimeni care să lase aceste urme. Vrăjitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munţi. Îi momeau cu ispite femeieşti, preschimbându-se în fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau căpiţele de fân, ori le răsturnau căruţele după o zi istovitoare de muncă. Mihaela traduce, iar eu mă înfior: cum aş putea să nu mă gândesc la ciobanii aceia ai noştri, cu care făcusem atâtea reportaje prin Carpaţi? Chiar felul de a povesti e acelaşi. Bineînţeles, Niculin nu a văzut cu ochii lui vrăjile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un păstor din Plumeran, căruia i s-a întâmplat. Omul stătea cu vita pe pajişte şi deodată s-a desfăcut lanţul de la gâtul animalului, tras parcă de-o putere nevăzută. Ciobanul i-l legă la loc, strâns. Lanţul iarăşi cădea la pământ. De nenumărate ori. Pe urmă, când ducea vita la apă, lanţul se ridica de jos şi se prindea singur de gâtul ei. N-o lăsa să bea apă. Singur se ridica! O vrăjitoare îi făcea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, dar omul era gospodar serios, respectat. Nu putea să mintă. A văzut totul cu ochii lui.

Epilog cu Carpaţi.

 Iorga a vizitat Engadinul în anul 1937. Astăzi, după aproape şapte decenii, reporterul are şansa de a cunoaşte, în acelaşi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elveţian: dr. Martin Bundi, fost preşedinte al Consiliului Naţional al Elveţiei din Chur. Specialistul în istorie antică îl confirmă pe savantul român: “Da, se poate vorbi de un paralelism între noi şi voi. Aici au fost colonizaţi reţii, la voi dacii. Iar între reţi şi daci există multe asemănări. Limbile s-au conservat atât de bine, pentru că şi noi şi voi am trăit atâta amar de vreme izolaţi: noi, într-o mare germanică, voi, într-o mare slavă. Deşi avem puţine mărturii despre limba retică pentru a o putea reconstrui – doar câteva inscripţii pe piatră – cu siguranţă că aceasta nu a fost una indo-europeană, aşa cum nici limba dacă n-a fost…” Reţii au fost, ca şi dacii, un popor mare şi mândru. La luptă nu se temeau de moarte: “furor raeticus”. Au fost, tot ca şi dacii, prin excelenţă, oameni ai munţilor. Păstori şi războinici. Ei hărţuiau adesea, cu un curaj nemaivăzut, armatele romane din câmpie, cele din Câmpia Padului mai ales. Au fost înfrânţi cu greu în ascunzătorile lor din munţi. A fost nevoie de două armate romane, care au urcat pe ambele părţi ale Alpilor, prinzându-i ca într-un cleşte.

Călătoria noastră se apropie de sfârşit. Falera e ultimul sat de romanşi al popasului nostru elveţian. O masă lungă, albă, cu noi, românii, în mijloc, înconjuraţi de localnici: doamna Silvia Casutt, primăriţa comunei, doamna Rita Cathomen şi soţul acesteia, Ignaz, alţi câţiva păstori băştinaşi. Mâncăm un fel de sarmale romanşe. Fereastra casei e plina de soare, iar soarele luminează o vale verde şi o biserica veche. Alături, pornind chiar din altarul bisericii, o mulţime de pietre, megaliţi şi menhire din epoca bronzului, formează un gigantic calendar solar, de o precizie matematică uimitoare. Aflu că pe o piatră numită “Săgeata Lunii” e încrustată poziţia exactă a stelelor atunci când a avut loc eclipsa totală de soare din 25 decembrie, de “Crăciunul” anului 1089 înainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formează un triunghi pitagoreic perfect (a2+b2=c2). Aşadar, aceşti reţi nu erau fitecine…

Falera e una din cele mai vechi aşezări ale romanşilor, atestată documentar şi locuită absolut fără nici o întrerupere din anul 3500 î.Hr. Într-un târziu, Ignaz Cathomen avea să-mi spună ceva care avea să-mi taie respiraţia: “E la noi un cuvânt foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de bătrân ca şi megaliţii ăştia din piatră pe care-i vedeţi. E vorba de cuvântul “carp”, ceea ce în romanşă înseamnă “piatră”, “stâncă”. Nimeni n-a putut stabili vreodată originea acestui cuvânt, ea se pierde în adâncul istoriei. Noi însă îl avem în numeroase nume de locuri, de munţi şi de văi: Carp, Carpet, Carppa. Câteva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar aşa: Carp. Un altul se numeşte Carpats. Da, Carpats, de ce vă miraţi?  Mănânc sarmale romanşe şi zâmbesc. Acum am, într-adevăr, toate motivele să mă simt aici ca acasă.
Autorul mulţumeşte în mod special doamnelor Lucia Benovici Portman (Elveţia) şi Magdalena Popescu-Marin (cercetător principal la Institutul de Lingvistică al Academiei Române) pentru sprijinul acordat în documentarea acestui reportaj.

Bogdan Barbu, Curs Agent de turism-ghid 2017

 

 

Advertisements

Rezervaţia naturală – Cheile Turzii


Chelile Turzii se află în judeţul Cluj, în apropirea oraşului Turda.  S-au format prin fierăstruirea Culmii Petreştilor, de către apele râului Hăşdate. Au forma unei pâlnii duble. Lungime de circa 1300 de metrii şi  înalţimea de 250 de metrii fac din Cheile Turzii una dintre cele mai spectaculose chei din ţară. Prezintă un interes mare prin morfologia foarte diversă: peşteri, turnuri, arcade, feţe spălate create de erodarea rocii de către apă.

Numeroasele specii de plante care se găsesc aici, împreună cu peisajul inedit, au dus la declararea Cheilor Turzii ca rezervaţie naturală complex. Aici se găsesc  peste 50 de peşteri de mici dimensiuni. Cea mai mare fiind Peşterea Ungurească cu o lungime de circa 100 metrii.  Aflate aprope de potecă, au un interes deosebit cele două cavităţi fortificate cu ziduri de piatră, numite Cetăţeaua Mare şi Cetăţeaua Mică.

Cele patru poduri construite, fac posibilă, traversarea cheilor pe o potecă pe lângă malul apei, iar împreună cu marcajele turistice pe versatul stâng şi drept fac din acest loc o atracţie turistică de mare interes. Datorită verticalităţii pereţilor şi accesului relativ rapid a devint o zonă preferată de alpinişti, aici aflânduse peste 250 de trasee de alpinism si de escaldă.

Akos Istvan Kozma, Curs Agent de turism-ghid 2017

Foto: Akos Istvan Kozma

Targu Jiu – Acasa la Brancusi


Munceste ca un sclav, porunceste ca un rege, creeaza ca un zeu !”

Constantin Brancusi

Orasul Targu Jiu, potential turistic

Aparat de vitregiile naturii, ca si cum Dumnezeu insusi l-ar fi adapostit intre dealuri pentru a-i ocroti pe fii sai, Targu Jiul este binecuvantat cu veri calde si ierni linistite, cu imprejurimi ospitaliere, locuri de refugiu pentru gorjeni la fiecare sfarsit de saptamana. Atat de frumoase sunt varfurile Parangului, care se vad chiar din mijlocul  orasului, inzapezite uneori pana tarziu, spre mijlocul lui iunie, ca orice trecator care strabate orasul va vrea sa ajunga in preajma lor cat mai repede.

targu-jiu

Targu Jiu. Sursa: worldwideromania.com

Pornind din Targu Jiu, poti alege incantatoare trasee montane, cu popasuri la stane sau pensiuni, te poti reculege in manastirile si schiturile durate chiar sub poala muntelui, poti explora pesteri si chei salbatice sau, echipat cum trebuie, te poti lasa in voia apelor involburate de munte.

Daca esti un iubitor al istoriei, poti cerceta povestile si legendele locului si vei afla ca Targu Jiul a fost loc de intalnire pentru negustorii de dincoace si de dincolo de munti timp de secole.

Pe la 1406, cand Mircea cel Batran ajungea la Tismana, la Cuviosul Nicodim, egumenul Sfintei Manastiri, domnitorul semna un document care atesta pentru prima data existenta localitatii. Printre cei prezenti la semnarea acestuia se aflau „toti egumenii manastiresti si cu toti boierii domniei mele. De asemenea si jupan Brata sa-i fie hotarnic, pentru ca a fost si acest judet al Jiului”.

In 1597, in timpul lui Mihai Viteazul, Targu Jiul este mentionat deja ca oras. Locuitorii sai isi diversifica ocupatiile, iar in cursul secolelor XVIII – XIX, aici se construiesc biserici si cladiri impunatoare, apartinand unor boieri si demnitari cu functii importante in stat: banul Cornea Brailoiu, samesul Vasile Monaga, prieten al lui Tudor Vladimirescu, spatarul Dumitru Maldarescu, slugerul Barbu Ganescu si altii.

Orasul si locuitorii sai scriu pagini intregi din istoria Romaniei, prin conducatorul Revolutiei de la 1821, Tudor Vladimirescu si capitanii sai de panduri – fratii Buzesti, apoi Gheorghe Magheru si Christian Tell, conducatorii Revolutiei de la 1848 si, mai tarziu, in Primul Razboi Mondial, prin „Eroina de la Jiu”, Ecaterina Teodoroiu.

Beneficiind de o dezvoltare economica ascendenta, Targu Jiul atrage cunoscuti oameni politici si intelectuali, dar mai ales ofera un cadru potrivit dezvoltarii artelor. Din capitala Gorjului au plecat spre importante dregatorii ale tarii Constantin Savoiu, Grigore Iunian, Titu Frumusanu, Vasile Lascar, Nicolae Hasnas.

Targu Jiul se poate lauda cu cateva initiative culturale in premiera: intaia revista scolara din Regat – Amicul tinerimii (aparuta la Gimnaziul Tudor Vladimirescu in 1895), prima reprezentatie teatrala din judet, in anul 1834, prima tipografie din judet, a lui Nicu D. Milosescu, precum si cu intemeietorul litografiei artistice romanesti, Witold Rolla Piekarski.

La acestea se adauga si alte actiuni la nivel de judet: primele cercuri culturale si miscarea cooperatista– Noul iluminism, pornita in Gorj si generalizata apoi in tot Regatul, la sfarsitul secolului XIX, prima editura sateasca– Ram, din comuna Aninoasa. Se infiinteaza numeroase institutii culturale si de invatamant: Teatrul Milescu, Teatrul Roman din Targu Jiu, presa de informatie si culturala, tipografii, edituri, scoli secundare, Gimnaziul „Tudor Vladimirescu”, Muzeul Gorjului, Scoala de ceramica, Societatea Filarmonica „Lyra Gorjului”, biblioteca publica, societati si fundatii culturale, Teatrul-cinema Caldaruse.

O asemenea dezvoltare a artelor a dus, firesc, la aparitia unor personalitati celebre care si-au pus amprenta pe viata culturala a Targu Jiului: Iosif Keber in pictura, Jullius Doppelreiter in arhitectura, in teatru si opera Aristizza Romanescu, Elena Theodorini si Elvira Godeanu, care s-au consacrat pe marile scene ale tarii si ale lumii, mai tarziu Sergiu Nicolaescu, iar in muzica populara, Maria Tanase si Maria Lataretu.

Parintele sculpturii moderne, Constantin Brancusi

In prima jumatate a secolului XX, familia Gheorghe si Arethia Tatarescu a avut o influenta covarsitoare asupra dezvoltarii economice, sociale si culturale a Gorjului. Prim-ministru al Romaniei, Gheorghe Tatarescu a sprijinit infiintarea primelor unitati industriale din Gorj, iar Arethia Tatarescu a infiintat ateliere de tesut pentru covoarele oltenesti, iar in calitate de presedinta a Ligii Femeilor Romane din Gorj, a organizat infiintarea caselor memoriale ale Ecaterinei Teodoroiu din Vadeni si a lui Tudor Vladimirescu din Vladimir, a comandat si finantat ridicarea celor mai importante monumente in memoria eroilor gorjeni: Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu, realizat de Milita Petrascu si Ansamblul Monumental „Calea Eroilor”, creat de cel mai mare sculptor al Romaniei si parintele sculpturii moderne, originar din Hobita Gorjului, Constantin Brancusi.

Plecat din Gorj sa impuna un nou concept artistic Parisului si lumii intregi, Brancusi isi va implini in anul 1938, prin Ansamblul Monumental de la Targu Jiu, una dintre cele mai mari dorinte ale sale. Intr-o scrisoare catre sculptorita Milita Petrascu, se confeseaza: „Nu-ti pot spune cat de fericit voi fi sa realizez ceva acasa”.

In anii de dupa Primul Razboi Mondial, care a fost Razboiul reintregirii neamului pentru romani, in satele si orasele Romaniei se ridica numeroase monumente inchinate eroilor cazuti pe campul de lupta. Gorjul nu face exceptie.

In Targu Jiu trebuiau marcate in mod aparte Luptele de la Podul Jiului, cand locuitorii orasului (batrani, femei, copii), sub comanda comisarului Ioan Popilian, resping invazia trupelor germane care atacau orasul pe la Podul Jiului.

In ziua de 7 octombrie 1933 soseste la Targu Jiu M.S. Regele Carol al II-lea, care decoreaza orasul pentru actele de vitejie din ziua de 14 octombrie 1916.

Liga Femeilor Gorjene, prin presedinta ei, Arethia Tatarescu, comanda sculptoritei Milita Petrascu un monument inchinat Eroinei de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu, cazuta in luptele de la Marasesti, in data de 22 august 1917. Pe data de 8 septembrie 1935 are loc inaugurarea acestui monument, in prezenta Regelui Carol al II-lea, a diplomatului Nicolae Titulescu si Guvernului Gheorghe Tatarescu.

In a doua jumatate a anului 1935, Arethia Tatarescu, presedinta Ligii Femeilor Gorjene si sotia primului-ministru al Romaniei, il invita pe Brancusi la Targu Jiu pentru a ridica un monument in „memoria eroilor gorjeni care s-au jertfit in razboiul de intregire”, lucru pe care Brancusi il accepta cu foarte multa bucurie.

Anii 1936, 1937 si 1938 sunt ani de mare efervescenta la Targu Jiu. In mai 1936, Targu Jiul este clasat „oras de interes turistic”. In 1937 se decide trasarea Caii Eroilor in linie dreapta, de la malul Jiului, prin Gradina Publica, pana la targul saptamanal, unde Brancusi hotarase sa amplaseze Coloana, incepe turnarea modulelor Coloanei in Atelierele Centrale Petrosani. Blocurile de travertin aduse de la Bampotoc, Deva, sunt taiate si asamblate sub indrumarea directa a lui Brancusi, care amplaseaza Poarta Sarutului putin mai in interiorul gradinii publice.

Liga Nationala a Femeilor Gorjene pune la dispozitie fonduri pentru exproprierea unor terenuri de pe traseul Caii Eroilor si pentru terminarea Bisericii Sfintii Apostoli, a carei constructie fusese abandonata de multi ani, din lipsa de fonduri.

In toamna aceluiasi an, sub coordonarea ing. Stefan Georgescu-Gorjan, se toarna fundatia Coloanei, se monteaza miezul central, apoi se asambleaza toate elementele si semielementele.

Brancusi este prezent la tragerea primelor elemente ale Coloanei. Tot spre finalul anului, se amenajeazasi aleile din Gradina Publica, dupa indicatiile lui Brancusi.

Pe data de 7 noiembrie 1937, Patriarhul Miron Cristea oficiaza slujba de sfintire a Bisericii Sfintii Apostoli de pe Calea Eroilor, in prezenta familiei Tatarescu, a garzii militare regale si a numerosi locuitori ai urbei.

In anul urmator, 1938, se metalizeaza Coloana fara sfarsit; Brancusi sculpteaza si definitiveaza Poarta Sarutului, precum si cele doua banci pe care le amplaseaza de o parte si de alta a Portii.

Este asamblata Masa Tacerii, din doua variante comandate de artist, sunt amplasate cele 12 scaune cu fata rotunda in jurul Mesei si 30 cu fata patrata de-a lungul aleei care uneste Masa cu Poarta.

Masa tacerii, alaturi de Coloana Infinitului si Poarta Sarutului reprezinta una din cele trei piese de sculptura monumentala ale Ansamblului Monumental din Targu Jiu a sculptorului roman Constantin Brancusi.

masa-tacerii_financiarul-ro

Masa Tacerii. Sursa: financiarul.ro

Masa tacerii, lucrata in calcar, reprezinta masa dinaintea confruntarii in batalia la care urmeaza sa participe combatantii. Timpul este prezent, fiind reprezentat prin dispunerea circulara a celor 12 scaune-clepsidre, care il masoara. Totul decurge in tacere.

poarta_sarutului_libertatea-ro

Poarta Sarutului. Sursa: libertatea.ro

Poarta sarutului, care se afla amplasata pe aleea de la intrarea din parcul orasului, este daltuita din piatra poroasa, extrasa din carierele aflate in imprejurimi, fiind alcatuita din coloane groase, paralelipipedice, ce sprijina o arhitrava cu dimensiuni mai mari decat ale coloanelor, avand latimea de 5,45m, inaltimea de 5,13m si grosimea de 1,69m.

Pe fetele fiecarei coloane se regaseste simbolul sarutului, doua jumatati ale unui cerc, atat de caracteristic operei lui Brancusi. Arhitrava are de asemenea incrustat acest simbol, ca un fel de filigran. In plus, tot in filigran se afla incrustatii ce aduc cu un fel acoperis al portii, ca si cand poarta ar fi acoperita cu sindrila.

Bolta portii are un ornament liniar delicat: este o continuitate de arcuri mici, iar mai sus, pe trei linii orizontale, intalnim continuarea unor forme ovale identice, de parca ar fi conturul fetei si al umerilor. Poarta sarutului arata ca un arc de triumf, simbolizand triumful vietii asupra mortii.

coloana_infinitului_roportal-ro

Coloana Infinitului. Sursa: roportal.ro

Coloana fara Sfarsit reprezinta un adevarat „testament spiritual” al marelui artist, un adevarat Axis Mundi menit parca sa sprijine in vesnicie bolta cerului, fiind considerata de catre Sidney Geist „punctul de varf al artei moderne”. Inalta de 29,33 m, ea este constituita din 16 module romboidale din fonta alamita.

Modulele de 1,80 m inaltime si aproximativ 860 Kg sunt montate pe un ax de otel incastrat intr-o fundatie de beton cu latura de 5 m. Coloana a fost turnata in fonta in septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petrosani (ACP).

Seful proiectului a fost inginerul Stefan Georgescu-Gorjan, proiectul de executie si calculele au fost facute de inginerul Nicolae Hasnas, executia stalpului central a fost coordonata de maistrul-sef Ion Romosan iar executia modelului in lemn al margelelor a fost facuta de maistrul tamplar Carol Flisec in colaborare directa cu Brancusi, care sosise de la Paris special pentru a supraveghea turnarea coloanei.

Elementele componente ale coloanei sunt urmatoarele:  – nucleul metalic din teava patrata cu latura de 42 cm, asamblat din trei tronsoane cu lungimea de 8,93 m, 10 m si 9,4 m, fundatia din beton, care ajunge la adancimea de 5m, cu o forma de trunchi de piramida, cu baza mare de 4,5 , orientatain jos.

Asa zisa teava patrata care formeaza nucleul metalic este realizata din patru profile de cornier cu aripi egale pozitionate astfel incat sa formeze un patrat.

Teava patrata astfel formata este captusita, prin nituire, atat pe interior cat si pe exterior cu tabla groasa de 20 cm. Cele trei tronsoane se asambleaza unul in prelungirea celuilalt cu ajutorul unor suruburi si piulite. Numarul niturilor folosite la captusire este de ordinul miilor, aceste nituri fiind montate la un pas de 10 cm fiecare nit fata de celalalt nit.

“Margelele” cum le numea Brancusi, din fonta, “insirate” pe nucleu, in numar de 17:

Un semielement de baza, cu inaltimea de 136 cm;

15 moduli octaedrici, cu inaltimea de 180 cm fiecare;

Un semielement la varf cu inaltimea de 90 cm, acoperit cu un capac.

Alamirea Coloanei s-a facut la fata locului, aplicand prin pulverizare sarma de alama. Aceasta tehnologie a fost utilizata la vremea respectiva pentru prima data in Romania si a fost adusa special din Elvetia. Greutatea totala a Coloanei (nucleu + “margele”) este de 29.173 kg.

Comanditara lucrarii a fost Aretia Tatarescu (prin Societatea “Liga Nationala a Femeilor Gorjene”), care i-a acordat lui Brancusi deplina libertate de actiune si l-a ajutat sa obtina sprijinul financiar necesar.  In anii ’50, guvernul roman, sub influenta sovieticilor a planuit sa demoleze coloana, considerand ca sculptura lui Brancusi ar fi un exemplu de sculptura burgheza. Cu toate acestea, planul n-a fost pus niciodata pus in aplicare.

Ansamblul sculptural Constantin Brancusi de la Targu-Jiu, cunoscut si sub numele de Ansamblul monumental de la Targu-Jiu, este un omagiu adus eroilor cazuti in timpul primului razboi mondial, proiectat si construit de Constantin Brancusi. Cele trei componente sculpturale monumentale, Masa tacerii, Poarta sarutului si Coloana fara sfarsit, sunt dispuse pe aceiasi axa, orientata de la apus spre rasarit, cu o lungime totala de 1.275 m.

In data de 27 octombrie 1938, dupa mai multe amanari, se inaugureaza intregul ansamblu, printr-o procesiune de amploare, la care participa inalti oficiali, ofiteri, reprezentanti ai casei regale si ai clerului, dar si intreaga comunitate locala. Din pacate, Brancusi fusese nevoit sa plece din tara cu ceva timp inainte. Nu se mai intoarce niciodata. Se stinge din viata la Paris, pe 16 martie 1957.

Potential turistic antropic al judetului Gorj

 Pe langa Ansamblul Sculptural Constantin Brancusi de la Targu Jiu, orasul, respectiv judetul Gorj dispune si de multe alte resurse antropice cu un deosebit potential turistic, dintre care amintesc doar cateva, respectiv:

Biserica Sfintii Apostoli Petru si Pavel se afla pe axul Caii Eroilor si a fost integrata creatiei brancusiene, realizand o legatura intre elementele ansamblului sculptural. Ridicata pe locul unei alte biserici ce data din anul 1777, cladirea a fost reconstruita intre anii 1927 si 1938 si inaugurata odata cu complexul executat de Brancusi, 7 noiembrie 1937. Pictura in stil neobizantin a fost executata in fresca de catre pictorul gorjean Iosif Keber.

Palatul comunal (azi Prefectura) a fost construit in anul 1898. Decoratia exterioara si cea interioara, in stil maur, dau o nota de unicitate si monumentalitate constructiei. In 1904 se instaleaza telefoanele si se achizitioneaza un ceas ce va fi montat in turla in anul 1905.

Biserica Sfintii Voievozi , aflata in Piata Victoriei, in fata Palatului Comunal, este ctitoria negustorilor Dobre Sirbu si Radu Cupetu ale caror portrete pot fi vazute in pronaos.

Constructia s-a realizat intre 1748-1764, imobilul fiind cunoscut si sub numele Biserica Negustorilor, Biserica Domneasca si chiar Biserica de la Jiu. Planul bisericii este in forma de cruce. Constructia a suferit de-a lungul timpului mai multe interventii care nu i-au alterat forma originala.

Colegiul National Tudor Vladimirescu, cladire monumentala – a fost contruita in anii 1896 – 1898. Vizavi, Statuia lui Tudor Vladimirescu, conducatorul Revolutiei de la 1821 si al pandurilor ridicata pe locul unde a avut loc o intalnire intre Tudor Vladimirescu si panduri inainte de a pleca la Pades.

Casa Memoriala Ecaterina Teodoroiu, dateaza din anul 1884. In aceasta casa a vazut lumina zilei Catalina – eroina nationala. Aceasta a participat voluntar la luptele din Primul Razboi Mondial. A cazut eroic in fruntea plutonului pe care il comanda, ca sublocotenent, in luptele de la Marasesti – august 1917.

Muzeul Judetean Gorj a fost fondat in anul 1894, prin stradania lui Alexandru Stefulescu. Cladirea a fost renovata in anii 2007-2008. Sunt expuse materiale din paleolitic, neolitic, din epoca bronzului, perioada dacica, daco-romana, documente din timpul primelor formatiuni statale, din feudalism si din perioada moderna.

Muzeul de Arta a fost infiintat in anul 1984, iar din 1993 functioneaza in sediul situat in Parcul Central al municipiului. Ofera vizitatorilor icoane romanesti vechi de o valoare artistica deosebita, studii si picturi de Vasile Blendea si Iosif Keber, pasteluri, exponate din secolul al XVII-lea apartinand scolilor flamanda si italiana, picturi de Alexandru Ciucurencu, Corneliu Baba si multi alti artisti clasici si contemporani.

Biblioteca Judeteana „Christian Tell” din strada Eroilor, este unul dintre spatiile importante de promovare a culturii, de formare intelectuala si de educatie permanenta din municipiul Targu-Jiu si din judetul Gorj. Bibiloteca judeteana organizeaza, in colaborare cu alte institutii, diverse manifestari de anvergura, cu caracter national sau interjudetean.

Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” infiintat la 6 iunie 1993, are o importanta deosebita prin punerea la dispozitia publicului a acelui spatiu cultural de exceptie, in care se poate dezvolta miscarea teatrala si se pot forma generatii viitoare de actori, urmasii Elvirei Godeanu. De la data de 26 octombrie 2002, teatrul dispune de o sala noua, moderna, in care au loc stagiuni teatrale apreciate de public, festivaluri de teatru si alte tipuri de manifestari culturale.

Casa Cornea Brailoiu a fost construita in anul 1710 la Vadeni si este monument istoric si de arhitectura in stil brancovenesc. In incinta a fost zidita o biserica.

Casa Vasile Moanga, din starda Siret, a fost construita in jurul anului 1770, fiind proprietatea samesului Vasile Moanga, prieten al lui Tudor Vladimirescu, caruia conducatorul revolutiei i-a destainuit in ianuarie 1821 planul miscarii organizate cu pandurii sai.

Casa spatarului Dumitru Maladrescu este situata pe strada Tudor Vladimirescu, nr. 36, fiind una dintre cele mai vechi si mai interesante case din punct de vedere arhitectonic. Are un bogat trecut istoric, amintind de diplomatie (a boierilor si conducatorilor locului), dar si de cruzime (dupa infrangerea Revolutiei din 1821 turcii au facut gramezi din capetele pandurilor pe care-i omorau).

Casa slugerului Barbu Ganescu se afla in vecinatatea Palatului Administrativ (actual) si reprezinta un monument de arhitectura gorjeana veche, datand din secolul al XVIII-lea. In aceasta casa a fost gazduit Constantin Brancusi in anii 1937 – 1938, cand a lucrat la Ansamblul Monumental „Calea Eroilor”.

Casa Memoriala Iosif Keber este situata pe str. 11 Iunie 1848 si gazduieste o colectie de pictura si o biblioteca de arta, fiind considerata monument de arhitectura.

Cismeaua (Fantana) Samboteanu este situata in apropierea Castelului de Apa si a fost construita la sfarsitul sec. al XVIII-lea, de catre clucerul Ianache Samboteanu, ispravnic al judetului Gorj, fiind locul de unde sacagii au aprovizionat cu apa locuitorii orasului.

Biserica Catedrala (Biserica Sfintii Voievozi sau Biserica Negustorilor) din Piata Victoriei, a fost construita de negustorii orasului (ctitorii importanti fiind Dobre Sarbu si Radu Cupetu) incepand din 1748, pe locul alteia mai vechi, ce fusese ridicata in anul 1717. Pictura exterioara se remarca prin zugravirea chipurilor de prooroci, ea fiind imbogatita ulterior, la restaurarea din perioada 1933-1940, prin contributia renumitului pictor Iosif Keber.

Biserica Sfantul Nicolae, din strada 11 Iunie 1848, a fost construita in secolul al XVIII-lea prin grija protopopului Andrei Schevofilax, in stilul arhitectonic bizantin. Ca si in cazul Bisericii Catedrale, pictorul Iosif Keber si-a adus contributia de artist la refacerea picturii exterioare din anul 1980.

Manastirea Polovragi se afla asezata in zona de contact a Carpatilor cu Subcarpatii in apropierea Pesterii Polovragi (pe care a si avut-o in administrare timp de 300 de ani), la intrarea in Cheile Oltetului. Manastirea are o vechime de peste 500 de ani.

Comuna Polovragi isi trage numele de la o planta rara ce creste pe aici, „polovragi”, folosita de un vraci vestit ce traia in pestera din munte pentru a vindeca oamenii de boli ale stomacului si oaselor. Sapaturi arheologice facute la Polovragi au dat la iveala urmele unei cetati si ale unui cimitir de pe vremea dacilor. La Polovragi , in fiecare an, in ziua de 20 iulie, are loc o mare nedeie, unde se aduna gorjeni, valceni dar si transilvaneni.

Statiunea Ranca, situata de-a lungul Soselei Transalpina, are doua partii dotate cu teleschi si instalatie de nocturna, fiind cea mai renumita statiune de schi din Carpatii Olteniei. Fiind declarata ca avand cel mai mare potential turistic de iarna nevalorificat din Romania, statiunea detine un domeniu schiabil foarte mare, situat intre altitudinile de 1600 m si pana la 2100 m. Zona este in dezvoltare, numarul de spatii de cazare si alimentatie publica crescand de la an la an.

Manastirea Icoana (Crasna – Carpinis) a fost ridicata la initiativa unui preot originar din zona respectiva, in anul 1997.

Manastirea (Schitul) Crasna a fost intemeiat in anul 1636 de marele Pitar Dumitru Filisanu, fiind o manastire de calugari.

Muzeul Arhitecturii Populare Curtisoara, infiintat in anul 1975, cuprinde un numar de 30 de obiective care surprind modul de viata al gorjenilor de-a lungul timpului. El a fost construit in jurul ansamblului format din Cula Cornoiu si celelalte edificii ridicate de familiile care l-au stapanit.

Castrul Roman de la Bumbesti Jiu avea rolul de a apara si asigura intrarea in defileul Jiului precum si de a supraveghea populatia dacica de aici. Castrul a fost construit si folosit intre cele doua razboaie de cucerire a Daciei de catre romani (101-102 si 105-106); a fost construit initial dintr-un val de pamant iar mai apoi, in anul 201, s-au ridicat ziduri de piatra. Astazi se mai pastreaza doar latura de est (167 de metri) si partial latura de sud (88 de metri). In anul 2002 in interiorul castrului s-a descoperit un tezaur roman imperial alcatuit din 92 de monede din argint, care acopera o perioada de aproape 50 de ani.

Ruinele Manastirii Visina, situata la intrare in Defileul Jiului, a fost construita din piatra in timpul lui Mircea cel Batran (1386 – 1418).

Manastirea Lainici – la altitudinea de 450 m. Numele manastirii este dat de trecatoarea unde se afla, cuvantul LAINICI fiind de origine greceasca si avand semnificatia de „trecatoare prin munti de piatra”.

Biserica veche zidita a fost ridicata in anii 1812 – 1813 pe locul unei vechi biserici din lemn in forma de corabie (construita in 1770 – 1794). Dupa 1990 s-a ridicat o noua biserica, lateral de cea veche – sub forma de cruce greaca. In apropierea manastirii, la o altitudine de 750 – 800 m, se afla Schitul Locurele, sfintit in anul 1860.

casa-memoriala-constantin-brancusi_amfostacolo

Casa Memoriala Constantin Brancusi. Sursa: amfostacolo.ro

Casa Memoriala Constantin Brancusi a fost inaugurata in anul 1971, fiind un monumet de arhitectura taranesca. Constantin Brancusi (1876 –1957 ) a fost un sculptor roman cu contributii covarsitoare in sculptura contemporana. Considerat de unii critici drept cel mai mare sculptor al secolului XX, Constantin Brancusi este fara indoiala cel mai celebru artist pe care Romania l-a dat omenirii.

A urmat Scoala de Arte si Meserii in Craiova, la Bucuresti si München; dupa sase luni porneste pe jos prin Bavaria, pana in Franta, de unde ia trenul pana la Paris – unde a trait mare parte a vietii. In 1905 reuseste la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts.

A murit la 81 de ani, lasand in urma 1200 fotografii si 215 sculpturi de o valoare estetica si culturala incalculabila.; este inmormantat la cimitirul Montparnasse din Paris. Operele lui sunt expuse la New York, Washington, Paris si Bucuresti.

In 2009 una dintre sculpturile lui Brancusi – Madame LR a fost vanduta cu 37 milioane USD.

Trupul omenesc este frumos numai in masura in care oglindeste sufletul”.

Munceste ca un sclav, porunceste ca un rege, creeaza ca un zeu !”

Constantin Brancusi

Manastirea Tismana este cea mai veche manastire din Tara Romaneasca. Ctitorul manastirii a fost calugarul Nicodim. Legenda spune ca Nicodim a umblat mult pe valea raului si frumusetea peisajului a fost hotaratoare in alegerea locului pentru ridicarea lacasului sfant, pe stanca Starminei, cu o cascada ale carei ape se pravaleau de la inaltimea de 40 m in albia raului. Au fost si alte motive in alegerea locului: pastravul raului, padurile de castan comestibil, nucul si vita-de-vie care creste si in stare salbatica, dar si evenimentele istorice legate de mentinerea independentei Tarii Romanesti si stavilirea inaintarii influentelor catolice la sud de Carpati. Pe spatele unui document al domnitorului Tarii Romanesti Dan al II-lea sunt consemnate doua date si anume ca biserica s-a sfintit in anul 6886, adica 1377-1378 si ca Nicodim a murit in anul 6915 (1406-1407). In apropierea manastirii se gaseste Schitul Cioclovina.

Casa Memoriala Tudor Vladimirescu – cel care avea sa conduca revolutia de la 1821. Casa este o locuinta tipic taraneasca, cu pridvor de lemn. Cele doua camere ale sale reusesc sa redea atmosfera satului romanesc de la inceputul secolului al XIX-lea si sa zugraveasca prin imagini si documente viata si activitatea lui Tudor. Este situata la 50 km sud est de Tg-Jiu.

Potential turistic natural al judetului Gorj

Relieful judetului Gorj prezinta o armonie si o frumusete rara care atrage atentia oricarui calator. In partea de nord se ridica Muntii Godeanu, Valcan si Parang, cu varful Parangul Mare 2519 m, ale caror plaiuri coboara treptat in depresiuni subcarpatice.

Cele mai spectaculoase obiective turistice naturale sunt cheile si pesterile situate pe bordura sudica a Carpatilor, la contactul cu Subcarpatii.

Cheile Oltetului se intind numai pe o distanta de 1,5 km, dar sunt deosebit de pitoresti, cu pereti verticali,  situati  la  departare  4,5  m  unul  de  celalalt  la partea inferioara a vaii si de 10-20 m la partea superioara. In Cheile Oltetului se afla intrarea in Pestera Polovragi, cheile fiind strabatute pe toata lungimea lor de un drum forestier, care in anumite portiuni a fost  sapat in stanca si stanca formeaza un fel de copertina, sporind pitorescul vaii. Pestera Polovragi este  rezultatul  activitatii  unui  vechi  curs subteran al Oltetului, care a dizolvat carbonatul de calciu in drumul sau. Ca urmare a cercetarilor facute de Cercul de Speologie „Focul Viu” din Bucuresti, in anul 1974, lungimea totala a galeriilor cunoscute a ajuns la 9000 m.

Descrisi si cartati nu sunt decat 3200 m, doar galeriile cunoscute anterior. Pestera este sapata de apa prin dizolvarea carbonatului de calciu in versantul stang al Cheilor Oltetului , iar gura  pesterii se afla la circa 200 m de la intrarea in chei, la o inaltime de 20 m fata de  talvegul Oltetului. Pestera Polovragi este o pestera usor de parcurs si este electrificata.

In trecut, pestera a fost adapost si refugiu pentru haiduci. Se pare ca in anul 1821, pandurii lui Tudor Vladimirescu au depozitat in aceasta pestera armele  aduse de la Sibiu. Legenda spune ca Pestera Polovragi a fost lacasul zeului geto-dec  Zalmoxis, iar in apropiere s-au descoperit ruinele unei cetati dacice.

Cheile Galbenului au  versantii  indepartati,  cu  scurgeri de grohotisuri  aspect  care demonstreaza un proces intens de degradare al rocilor.

Pestera Muierii este situata in versantul drept al Cheilor Galbenului, cu o altitudine de 751 m in Muntii Parang, avand o lungime de 3 566 m, dispusa pe patru nivele. Pestera Muierii este prima  pestera  din Romania electrificata. Numele pesterii a fost dat de localnici datorita faptului ca in timpul unor lupte in apropiere, barbatii plecau sa infrunte navalitorii, iar muierile si copiii se adaposteau in pestera.

In pestera se gasesc o serie de formatiuni de stalagmite si stalagtite care au primit denumiri – in functie de forma pe care au capatat-o: Orga, Domul Mic, Sala Altarului, Valul Altarului, Amvonul,  Candelabrul Mare, Cadana, Mos Craciun, Dropia, Uliul Ranit, iar datorita scurgerilor de oxizi de fier ce au dat unui loc o coloratura ruginie – aceasta se numeste  Stanca Insangerata.  In galeria principala se se afla o zona in care podeaua pesterii are numeroase bazine, uneori, mai ales primavara, pline cu apa,  ce poarta numele de Bazinele Mari. Din Sala Turcului se desprinde spre dreapta Galeria Ursilor unde s-au  gasit numeroase fosile, resturi scheletice si peste 100 de cranii ale ursului de pestera (Ursus Spelaeus), specie disparuta, dar si alte resturi scheletice de hiene, lei, vulpi, capre salbatice, lupi, mistreti, fosile care dovedesc si modificari climatice din indepartatele ere geologice.

Pestera se afla pe teritoriul comunei Baia de Fier (560 m. altitudine). Documente istorice atesta ca de aici se extragea fierul, de unde si toponimicul asezarii.

Muntii Parang ating inaltimea maxima de 2519 m in vf. Parangu Mare, prezentand peisaje de mare atractivitate si forme de relief dintre cele mai pitoresti. In Gorj exista mai multe trasee montane marcate (atat in Parang, cat si in Valcan).

Transalpina (DN 67C) leaga Oltenia de Transilvania, de la  Bengesti, Novaci, peste Muntii   Parang,   pana   la Sebes in judetul Alba. Cu secole in urma acest traseu era o carare prapastioasa folosita de ciobanii din Marginimea Sibiului pentru trecerea turmelor de oi spre Oltenia, dar si drumul pribegiei pentru multi ardeleni persecutati social, national si religios de statul Austro-Ungar, care treceau muntii in Tara Romaneasca, stabilindu-se in Gorj, Valcea, Arges, cunoscuti sub denumirea de ungureni, adica  pastori, ciobani, crescatori de oi. Asa se explica identitatea portului, a obiceiurilor si traditiilor la populatiile de pe ambii versanti ai Meridionalilor.

La realizarea acestei cai rutiere au lucrat romanii in anul 104 d.Hr. pentru  deplasarea armatelor lor spre capitala statului dac Sarmisegetuza. In timpul Primului Razboi Mondial a fost pietruita de armata germana, din ratiuni militare. In  anul 1933 a fost reconstruita de regele Carol al II-lea care a fost impresionat  de  frumusetea  si  salbaticia  peisajului  prin  care  trecea  soseaua. Inaugurarea soselei a  avut loc in anul 1935 la Poiana Sibiului.

Transalpina este cea mai inalta sosea din Romania, avand punctul cel mai inalt in Pasul Urdele (la 2.145 m), fiind finalizate de curand lucrarile de asfaltare a acesteia.

defileul-jiului_roturism-info

Defileul Jiului. Sursa: roturism.info

Defileul Jiului, avand o lungime de 30 km, este unul dintre cele mai spectaculoase si salbatice defilee din Carpati. Soseaua si calea ferata ce trec peste sectoare de vale adanca, strabatand sectoare cu viaducte si tunele constituie ele insele o atractie turistica. Parcul National „Defileul Jiului” ocupa o suprafata de 11.127 de hectare fiind localizat pe valea Jiului intre muntii Valcan si muntii Parang.

Spectaculoase, Cheile Sohodolului, sunt situate intr-o rezervatie complexa, (pe o lungime de 10 km), de interes peisagistic si floristic, ce prezinta: pesteri, izbucuri, vegetatie de stancarie calcaroasa cu multe raritati floristice, specii rare de fauna etc.

In Cheile Sohodolului intalnim sapate in stanca obiectivele naturale: “Narile” si “Inelul”.

Zona Tismana (zona carstica, rezervatie naturala). Numele Tismana vine de la coniferul tisa, arbore cu lemn tare, rezistent, de culoare rosiatica ce se gasea cu secole in urma in zona.

La altitudinea de 350 – 600 m, se afla, pe o suprafata de circa 60 ha, o rezervatie de castani comestibili ce reprezinta o insula de vegetatie submediteraneana. Tismana este de asemenea locul unde apar mai multe pesteri, urmare a petrografiei regiunii si a liniilor de abrupturi spre care se pot realiza deschideri laterale.

Interesanta este Pestera Tismana, cunoscuta sub denumirea de „Pestera Tezaurului”, din apropierea manastirii Tismana, pestera din care tasneste un suvoi de apa ce formeaza o cadere de 50 m inaltime.

In partea nord-estica a judetului gasim Parcul National Cerna – Domogled si izvoarele Cernei. In cadrul Parcului sunt incluse si: Piatra Closanilor din comuna Pades, rezervatie complexa cu relief calcaros, rezervatie de stancarie cu elemente specific mediteraneene (1.730 ha), Pestera Closani, Cheile Corcoaiei – pe o lungime de 40 km.

Municipiul Targu Jiu se afla la intersectia paralelei 45° latitudine nordica cu meridianul de 23° longitudine estica, la jumatatea distantei dintre Ecuator si Polul Nord, in plina zona temperata. Asezat la 18 km spre sud de lantul Muntilor Carpati, in cuprinsul Podisului Getic, in Depresiunea Targu Jiu – Campul Mare sau Depresiunea Olteana (una dintre cele mai intinse depresiuni subcarpatice intracolinare) la nord de confluenta Amaradiei Pietroase cu Jiul, municipiul are o desfasurare de la nord la sud pe o lungime de aproximativ 13 km de-a lungul raului Jiu, de o parte si de alta, iar de la vest la est o intindere de circa 10 km.

Clima este temperat continentala de deal, cu 190 de zile fara inghet, cu precipitatii neuniform repartizate, cu vant dominant dinspre nord, pe Valea Jiului. Temperatura aerului, variaza in limite largi ca urmare a diferentelor mari de altitudine a reliefului. Mediile anuale sunt de 10,2° C la Targu Jiu, in depresiune, de aproximativ 3° C pe muntii cu altitudini mijlocii si de 0° C sau sub 0° C pe muntii inalti.

Mihaela Diaconescu, Curs Agent de turism-ghid 2016