ROMANŞII – FRAŢII NOŞTRI DIN ALPI


Urme aproape româneşti în Elveţia.

Sunt vreo 60.000 în toată Elveţia şi îşi spun cu mândrie “romanşi”: oamenii liberi ai munţilor, de alt neam decât vorbitorii de limba germană şi italiană care-i înconjoară din toate părţile. Cândva, ţara lor, aşezată la aproape 4000 de metri înălţime, se numea Reţia. Azi se numeşte Engadin şi se află în cantonul elveţian Grison.

Alpi Romanşi

Alpi Romanşi (sursa: frumoasaverde.blogspot.ro)

Cu toate că limba lor a fost recunoscută abia în 1938, după lupte grele şi îndelungate, ca cea de-a patra limbă naţională, ea e de fapt singurul grai născut şi vorbit pe actualul teritoriu elveţian (germana, franceza şi italiana fiind limbi de împrumut, aduse de peste munţi). Nu de mult, romanşii și-au sărbătorit, ca şi noi, 2000 de ani de continuitate istorică, chiar dacă sunt, tot ca şi noi, mult mai vechi. Urmaşi ai mândrilor reţi, latinizaţi la fel de greu ca şi dacii de armatele Imperiului Roman, Nicolae Iorga le spunea “fraţi mai mici” ai românilor. În studiul său “Paralelisme româno-helvetice”, marele istoric îi socotea înrudiţi cu traco-ilirii, dar şi cu celţii, de la care au moştenit un fond de cuvinte prezente şi în limba noastră.

Iorga afirmă că e cel dintâi român care a ajuns pe înălţimile Alpilor, între romanşi. “Cel dintâi care s-a dus să-i vadă acasă la dânşii, să le vorbească limba aşa de asemenea cu a noastră şi să se uite în ochii aceia negri, deştepţi, care luminează faţa rotundă sub părul des şi dârz”, mărturisindu-şi regretul că nu le poate înfăţişa românilor şi “vederi din satele lor şi nu le pot aduce înainte figurile aşa de asemănătoare cu ale oamenilor noştri”. Într-o conferinţă rostită la radio, Iorga vorbea chiar despre “o singură unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic şi mergea până la Marea Neagră. (Nu mă mir, pentru că profa de spaniolă mi-a zis că în mijlocul Spaniei există o populaţie care vorbeşte aproape româneşte). Între noi românii, care ne întindem pe amândouă malurile Tisei (…) şi ceea ce au rămas ei (romanşii) nu e nici o discontinuitate. O singură pânză de rasă influenţată de romani, o singură limbă, cuprinzând elemente sufleteşti dominante ale marelui popor ieşit din vechea rasă iliro-tracă şi din Roma străbună…”.

Ce nebunie mai frumoasă pentru un reporter la începutul unui nou secol, decât să pornească într-acolo, încercând să vadă ce-a mai rămas astăzi din fraţii noştri îndepărtaţi, să le privească chipurile, să le asculte limba, să se întrebe dacă povestea lui Iorga despre romanşi nu a fost doar vânare de vânt? Dar, după o săptămână de peregrinări prin munţii elveţieni, mi-am dat seama că n-a fost în zadar. Nu pot aduce neapărat dovezi, nu sunt specialist în istorie şi graiuri vechi. Ceea ce pot spune e că acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre ţăranii aceia crescători de vaci şi de oi, acolo m-am simţit cu adevărat acasă.

Istorie şi fân.

Pashun Craista (Creasta Păşunilor). Un sătuc de vreo opt case, căţărat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastră, pereţi de stânci acoperiţi de zăpezi veşnice. În faţă, peste o vale colosală, alţi munţi drepţi, nemişcaţi, unul în spatele celuilalt, umplând cu semeţia lor bolta albastră. Engadin, ţara romanşilor şi a pădurilor nesfârşite.

Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mâna a bineţe. Doi ţărani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiectează pe munţii din spate. Oprim maşina şi ne întoarcem miraţi. După atâtea zile de mers prin Elveţia, e prima oară când întâlnim oameni care ne salută cu bucurie. Un tată şi un fiu, singurii locuitori ai cătunului dintre stânci. Gospodari, stăpâni de munţi şi vaci multe. Băiatul e înalt, puternic, chipeş, un adevărat Făt-frumos. Îl cheamă Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeşte bine franţuzeşte, lucru cam rar întâlnit în ţinuturile astea, şi-mi spune că, deşi familia lor se numeşte Lamprecht, ei sunt romanşi “vechi de cinci generaţii”, doar că numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crăpate de muncă. Pe haine are urme de fân. E vremea cositului. Tot satul miroase a fân. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tânărul cel chipeş o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neapărat mai departe. Pierderea limbii şi a obiceiurilor strămoşilor a început încă din vremuri medievale. Răul a urcat spre romanşi dinspre văi. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanşii au urcat tot mai sus, pe munţi, căutând să se ascundă. N-au reuşit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemţii din nord. I-au prins ca într-o menghină. Vreni e mândru că e romanş. Când vorbeşte despre asta, îşi pune palma pe inimă. A făcut “şcoala de ţărani” în orăşelul Santa Maria, acolo a învăţat tot ce ştie. Pe urmă s-a întors în sătucul lui drag. Deşi e frumos ca un prinţ din poveşti, deşi a avut nenumărate propuneri să plece la oraş şi chiar în străinătate, el n-a vrut. A ales să trăiască mai departe în satul cu opt case de pe culmile Alpilor, să pornească la fiecare revărsat al zorilor cu vitele pe creste, să-şi strice mâinile de atâta muncă, să privească seara, culcat în fân, cele mai strălucitoare stele de pe cer. Asta a vrut şi aici ar vrea să rămână până la moarte, în Pashun Craista (Creasta păşunilor).

Vreni îi traduce tatălui tot ce vorbim. Sunt momente când cei doi râd între ei, hâtri, cercetându-ne din creştet până-n tălpi, întrebându-se ce-or fi căutând nişte români pe coclaurile astea. La început, cei doi nu-şi dau seama că eu pricep cam tot ce vorbesc.

Înţeleg o mulțime de cuvinte: plug, moş, casă, munt, ram, “muma”, frar, scolar, corp, alb, eu sun, el fa etc., dar înţeleg mai cu seamă intonaţia lor, o cadenţă, o anumită muzică a graiului, atât de asemănătoare cu a noastră, încât parcă nici n-ai nevoie de cuvinte, parcă pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din înclinarea trupului, din privirile ce însoţesc mereu fiecare exclamaţie. Aşa vor fi toţi oamenii pe care îi voi întâlni aici, în bătrânii munţi retici: parcă nu vorbesc cu cuvinte. Parcă vorbesc direct cu sufletul.

 

 

Sat romanş în lumina toamnei.

Valchava (Vâlceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibărit într-o vale largă, din care pornesc pretutindeni nenumărate fire de drum. E sâmbătă după amiaza şi romanşii ies în faţa căsoaielor vechi, cu faţade pictate şi flori roşii, revărsate peste fereşti. Se odihnesc, îşi trag sufletul după o zi de muncă. O tihnă blândă, aurie, învăluie aşezarea. Oamenii şed pe nişte băncuţe vechi, înnegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleaşi băncuţe unde au şezut altădată părinţii, bunicii lor şi tot neamul. Sporovăiesc între ei, zâmbesc, trag din ţigară rar, gânditori, îmi dau seama că principalele lor discuţii sunt legate de turme, de stâne, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, să nu te ducă gândul la păstorii noştri. Aceeaşi şagă, aceleaşi ocheade aruncate străinilor, aceleaşi salutări şugubeţe strigate vecinului de pe băncuţa de alături, aceleaşi taifasuri în care pun ţara la cale, aceeaşi pace contemplativă care-i cuprinde uneori pe toţi, când se uită la munţi. Băncuţa din faţa casei e nelipsită în tot Engadinul. Multe din ele au o scobitură făcută în zid, dinadins pentru a băga acolo o bancă de lemn. Din vechime, locului i se zice “vamporta” (în faţa porţii), locul unde romanşii stau să vorbească, sau să privească lumea. Pentru romanşi, vecinătatea e mai presus de orice. Aşa s-au ridicat comunele, aşa s-au păstrat tradiţiile şi limba. Prin vecinătate. Prin sate trainice şi unite. Oamenii se înţeleg, se ajută, se vizitează fără a-şi anunţa sosirea dinainte, intră nestingheriţi unul în casa altuia, îşi împrumută unelte, bani, orice. “Un bun vashin vala pu co un paraint”, “un bun vecin valorează mai mult decât o rudă”, spune un vechi proverb romanş, lăudând milenara vecinătate umană, pierdută în alte părţi.

Casa focului.

Mă-ndrept spre o bătrână care şade pe bancă, la poartă, şi-i spun fără ocolişuri că-mi place casa ei inundată de flori. “Casa e bela”, îi zic. Bătrâna mă iscodeşte pe sub sprâncene. Apoi îmi zâmbeşte. Îmi mulţumeşte puţin jenată pentru vorbele mele. Şi, la fel de brusc mă pofteşte în casă! Deschide larg uşa marii bolţi săpate în piatră, atât de asemănătoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Străbatem un culoar căruia-i zice “suler” – coridorul prin care intră în casă căruţele şi animalele – apoi cotim spre o odaie magică: casa focului (casa da fo), bucătăria, vatra gospodăriei, locul unde focul nu se stinge niciodată. Odaia tihnei şi a poveştilor bătrâneşti. Chiar deasupra ferestrei, sunt două “sgraffito”, doua picturi străvechi: un Isus zugrăvit naiv, ca de un pictor ţăran, alături de un dragon, de un diavol: drăcesc şi sfânt, păgânism şi creştinism, cele două dimensiuni ale vieţii romanşilor. Asemeni nouă, aceşti reţi romanizaţi au fost creştinaţi cu mare greutate şi foarte târziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare păgâne. Chiar şi azi sunt bântuiţi de vechile credinţe populare precreştine, trăind, mai ales bătrânii, încă în plină magie. Ei se încred şi acum în poveşti cu zâne, strigoi, vrăjitoare şi lupi ce vorbesc cu glas omenesc, în istorii păstoreşti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse în munţi, pe care trebuie să le priveşti cu teamă sau cu evlavie.

Apoi femeia mă duce în grajdul casei, un adevărat muzeu al clopotelor păstoreşti. Sute de tălăngi mici şi mari, pentru oi şi vite, sunt agăţate peste tot, pe pereţii din bârne. La romanşi, tălăngile vechi nu se aruncă. Se transformă în piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodărie romanşă are în grajd, pe pereţi, această mulţime de clopote. Toate tradiţiile romanşe – nunţile, urcarea şi coborârea turmelor din munţi, Chalandamarz (calendele lui Martie, când feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna şi spiritele rele), Bauania (tragerea la sorţi a ursitului), Tscheiver (jocul cu măşti) – sunt însoţite de dangătul prelung al tălăngilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul tradiţiei, “Fuienetta”, vatra în care focul nu se stinge niciodată.

O româncă între romanşi: Mihaela Demonti.

Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ ţinut romanş, în ce priveşte limba şi tradiţiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rând nume de munţi, de piscuri, văi sau ape, realizând un curs de “Toponimie retoromană” la Universitatea din Bucureşti. Îi înţeleg încântarea. E mai mare dragul să-i auzi pe oameni vorbind o limbă atât de asemănătoare cu a noastră: “ce faci?”, “dorm bain?” (ai dormit bine?), “buna saira”, “bun di”, “buna not”… Lumea e veselă, gata de vorbă, ţi se dă bună ziua chiar dacă trecătorul habar n-are cine eşti. Dacă mulţumeşti cuiva, ţi se răspunde “cun plachere” (cu plăcere), întocmai ca în română. Prin magazine, te poţi pomeni ca nu-ţi sunt primiţi euroii, de parcă vânzătorul n-ar fi văzut în viaţa lui astfel de bani. În general, oamenii au o antipatie făţişă faţă de mititelele bancnote ale vecinilor. Şi tot în general, oamenii nici nu vor să audă de Uniunea Europeană.

Aici, în Scuol, am norocul de a o întâlni pe Mihaela din România. O adevărată celebritate locală. Aproape nu există om în Scuol care să n-o cunoască, care să nu aibă încredere deplină în ea. Toţi ştiu, măcar din auzite, de frumoasa româncă din oraşul lor. Mihaela Demonti e căsătorită cu un bărbat romanş şi trăieşte de 14 ani în Elveţia. Este – după ştirea ei – singura româncă din Engadin. A învăţat limba în doar două luni. Fără dicţionare, numai prin discuţii cu oamenii. Ne dă dreptate că e foarte asemănătoare cu româna. De altfel, “şi oamenii de aici parcă sunt la fel”, spune ea. “La început, am avut un şoc. Nu ştiam nimic despre Engadin, despre romanşi. Mă pregătisem pentru o Elveţie rece, ca ceasul. Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că ei sunt de fapt cu totul altceva: mai sentimentali, mai calzi, dar totodată şi aprigi, dintr-o bucată. Trebuie doar să le dai importanţa pe care-o merită, să-i mângâi, să-i asculţi, să le vorbeşti pe limba lor. Şi să-i vedeţi ce cântăreţi sunt! Ce dansatori! Cântă tot timpul, chiar şi când muncesc. Iar dacă asculţi corurile lor, e imposibil să nu pleci cu ochii în lacrimi. Nu ştiu cum, dar încă de când am venit, am simţit ceva familiar, ceva ce mă ducea mereu cu gândul spre acasă. Am fost şi eu mirată cât de uşor am putut să mă adaptez. Ca să le cad la inimă, n-a trebuit să fac nimic altceva decât să fiu eu însămi.”

Case vechi în Valchava

Mihaela e nespus de încântată că s-a întâlnit cu români. Nici nu stă pe gânduri să ne poftească la ea acasă, unde soţul ei, Plasch Demonti – anunţat prin telefon – ne aşteaptă cu masa. Mihaela locuieşte în Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevărată cetate de case albe, având în mijloc o piaţă şi o biserică. Aici a trăit ca un pustnic, studiind folclorul şi limba neamului său, mai întâi într-o moară veche, apoi în turnul unei biserici părăsite, marele scriitor şi luptător romanş pentru neatârnare, Peider Lansel, primul traducător al baladei noastre “Mioriţa”, autor al celebrului dicton “Nici italieni, nici germani, romanşi vrem să rămânem!”, lozincă devenită apoi un  adevărat imn, “torţa culturii retice”, cum s-a spus.

Mărturisesc că niciodată, în deplasările mele de reporter prin ţară, nu am fost primit cu atâta dragoste ca în casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti m-a întâmpinat cu îmbrăţişări: la atâta depărtare de Carpaţi, un român şi un romanş se ţin în braţe ca fraţii, privind munţii unul peste umărul celuilalt. Plasch (în traducere “Plăcut”) are ceva din mândria gospodarului român care te omeneşte acasă la el. În aceste clipe, parcă nici nu mai trăieşte pentru sine, ci doar pentru oaspeţii săi. Ne îndeamnă să mai mâncăm, mereu ne întreabă dacă avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Şi vorbim, mereu vorbim. Cu cele câteva cuvinte româneşti pe care le ştie, aproape că nu mai am nevoie de traducător. A fost şi el în România, în munţii Făgăraşului, pe la Curtea de Argeş, şi acolo a împărtăşit deplin credinţa soţiei sale: “Noi şi voi suntem fraţi!”. Aşa zice, şi-mi strânge atât de tare palma în pumnul lui ca barosul, că-mi dau lacrimile. Plasch e mândru că e romanş. Doar îl cheamă Demonti (“al muntelui”), “om liber al munţilor”, cum îi place să-şi spună. Abia aşteaptă să treacă cele trei zile până când va urca în Alpi, unde va rămâne vreme de trei săptămâni. “Uite acolo!”, zice, şi-mi arată un punct îndepărtat între crestele albe, singur într-o căbănuţă păstorească din pustietăţi neumblate. Aşa face mereu când îl apucă dorul de ducă. Nu poate trăi fără munţi. Fără munţi, spune el, ar muri pe picioare.

 

Spre seară, Mihaela îmi aduce la ea acasă doi romanşi “foarte vechi”, al căror neam se pierde în negura vremurilor: Stupan Niculin şi Giacumina. Soţ şi soţie, căsătoriţi de 55 de ani. Abia când îi văd intrând şontîc, ţinându-se unul pe altul de braţ, în odaia cea mare, îmi spun că, într-adevăr, acestea trebuie să fie chipurile mult lăudate de Iorga. Sunt duioşi bătrânii aceştia, când se aşază tacticos la masă, puţin nedumeriţi, nepricepând prea bine ce vrem de la dânşii. El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stâne din ţinut. Apoi comerciant de oi, ajungând cu turmele tocmai până în Elveţia franceză. Deşi e unul din cei mai bogaţi oameni ai Sentului, el se poartă mai departe în puloverul de lână şi pantalonii de costum niţel ponosiţi, tare modest cu vecinii, iar gândul îi stă tot la stânele din munţi şi la oile care acum, din păcate, sunt din ce în ce mai puţine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnică. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a măritat cu romanşi, le-a învăţat să fie mândre că-s romanşe. Niculin şi Giacumina se iubesc şi acum. Se ţin de mână pe sub masă, ca doi şcolari, în timp ce-mi vorbesc. Iar eu ştiu ce să-i întreb. Le pun exact aceleaşi întrebări pe care le-aş fi pus oricărui cioban de-al nostru din Carpaţi. Da, încă mai există transhumanţă în Engadin, răspunde Niculin. Turmele pornesc primăvara prin mai şi se întorc în noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urcă mai întâi singuri, până pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se închina în faţa unei pietre sfinte. O piatră despre care ei zic că e “a Maicii” – Mama Dona, Fecioara Maria – şi-n faţa căreia stăruie îndelung în rugăciune, acoperind-o cu sărutări. Păstorii au credinţa că dacă nu sărută aceasta stâncă, atunci nu vor avea noroc la păşunat şi le va merge rău întreg anul. Şi Niculin s-a închinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe braţe până acolo, în vârful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins şi el cu buzele piatra binecuvântată şi a plâns. S-a rugat la munţi, la păduri, la cerul “clar” al Alpilor, căci în toate acestea se află ascuns Dumnezeu. “Dumnezeu nu e o persoană. E  natura însăşi”, zice el. Şi până la urmă s-a vindecat. Prin rugăciune, zice. Numai prin rugăciune.

 

Împreună cu iubita lui soţie, bătrânul îşi aminteşte cât de simplă era viaţa satului altădată, cât de curaţi şi credincioşi erau oamenii. Unele episoade le-au trăit ei înşişi, în copilărie, altele le-au fost povestite de părinţi, de bunici. Mihaela îmi traduce fascinată. Nu aflase despre toate acestea până atunci. Bătrâna Giacumina reînvie vorbind de un sat izolat în munţi, care altădată n-avea nevoie de nimic din afară. Vremuri în care pâinea şi pânza se făceau în casă, cu războaie de ţesut şi roţi de tors, de către femei strânse într-o “adunare” (şezătoare), unde se spuneau cele mai frumoase poveşti. În capul satului există şi azi un loc numit “El Fourn”, acolo se află odinioară marele cuptor de pâine al satului. În timpul liber, în nopţile lungi de iarnă, Niculin scrie poezii. Poezii născute din tradiţiile satului, din marea dragoste ce i-o poartă Giacuminei. În copilărie a văzut-o cu ochii lui pe ultima vrăjitoare (“stria”) din Sent. Avea vreo 8 ani pe-atunci. Îşi aminteşte cum au adus-o oamenii în piaţa satului, îmbrăcată în zdrenţele unui strai bărbătesc de păstor, cum au băgat-o cu mâinile în apă clocotită până când a recunoscut că ea a făcut toate blestemăţiile. Altădată, vrăjitoarele erau maestre în ale descântecului. Un platou înalt, undeva spre Ardez, se numeşte şi azi “Cuptorul Vrăjitoarelor”. În acel loc, oamenii vedeau apărând urme de picior femeiesc intrând adânc în pământ, dar pe nimeni care să lase aceste urme. Vrăjitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munţi. Îi momeau cu ispite femeieşti, preschimbându-se în fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau căpiţele de fân, ori le răsturnau căruţele după o zi istovitoare de muncă. Mihaela traduce, iar eu mă înfior: cum aş putea să nu mă gândesc la ciobanii aceia ai noştri, cu care făcusem atâtea reportaje prin Carpaţi? Chiar felul de a povesti e acelaşi. Bineînţeles, Niculin nu a văzut cu ochii lui vrăjile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un păstor din Plumeran, căruia i s-a întâmplat. Omul stătea cu vita pe pajişte şi deodată s-a desfăcut lanţul de la gâtul animalului, tras parcă de-o putere nevăzută. Ciobanul i-l legă la loc, strâns. Lanţul iarăşi cădea la pământ. De nenumărate ori. Pe urmă, când ducea vita la apă, lanţul se ridica de jos şi se prindea singur de gâtul ei. N-o lăsa să bea apă. Singur se ridica! O vrăjitoare îi făcea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, dar omul era gospodar serios, respectat. Nu putea să mintă. A văzut totul cu ochii lui.

Epilog cu Carpaţi.

 Iorga a vizitat Engadinul în anul 1937. Astăzi, după aproape şapte decenii, reporterul are şansa de a cunoaşte, în acelaşi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elveţian: dr. Martin Bundi, fost preşedinte al Consiliului Naţional al Elveţiei din Chur. Specialistul în istorie antică îl confirmă pe savantul român: “Da, se poate vorbi de un paralelism între noi şi voi. Aici au fost colonizaţi reţii, la voi dacii. Iar între reţi şi daci există multe asemănări. Limbile s-au conservat atât de bine, pentru că şi noi şi voi am trăit atâta amar de vreme izolaţi: noi, într-o mare germanică, voi, într-o mare slavă. Deşi avem puţine mărturii despre limba retică pentru a o putea reconstrui – doar câteva inscripţii pe piatră – cu siguranţă că aceasta nu a fost una indo-europeană, aşa cum nici limba dacă n-a fost…” Reţii au fost, ca şi dacii, un popor mare şi mândru. La luptă nu se temeau de moarte: “furor raeticus”. Au fost, tot ca şi dacii, prin excelenţă, oameni ai munţilor. Păstori şi războinici. Ei hărţuiau adesea, cu un curaj nemaivăzut, armatele romane din câmpie, cele din Câmpia Padului mai ales. Au fost înfrânţi cu greu în ascunzătorile lor din munţi. A fost nevoie de două armate romane, care au urcat pe ambele părţi ale Alpilor, prinzându-i ca într-un cleşte.

Călătoria noastră se apropie de sfârşit. Falera e ultimul sat de romanşi al popasului nostru elveţian. O masă lungă, albă, cu noi, românii, în mijloc, înconjuraţi de localnici: doamna Silvia Casutt, primăriţa comunei, doamna Rita Cathomen şi soţul acesteia, Ignaz, alţi câţiva păstori băştinaşi. Mâncăm un fel de sarmale romanşe. Fereastra casei e plina de soare, iar soarele luminează o vale verde şi o biserica veche. Alături, pornind chiar din altarul bisericii, o mulţime de pietre, megaliţi şi menhire din epoca bronzului, formează un gigantic calendar solar, de o precizie matematică uimitoare. Aflu că pe o piatră numită “Săgeata Lunii” e încrustată poziţia exactă a stelelor atunci când a avut loc eclipsa totală de soare din 25 decembrie, de “Crăciunul” anului 1089 înainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formează un triunghi pitagoreic perfect (a2+b2=c2). Aşadar, aceşti reţi nu erau fitecine…

Falera e una din cele mai vechi aşezări ale romanşilor, atestată documentar şi locuită absolut fără nici o întrerupere din anul 3500 î.Hr. Într-un târziu, Ignaz Cathomen avea să-mi spună ceva care avea să-mi taie respiraţia: “E la noi un cuvânt foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de bătrân ca şi megaliţii ăştia din piatră pe care-i vedeţi. E vorba de cuvântul “carp”, ceea ce în romanşă înseamnă “piatră”, “stâncă”. Nimeni n-a putut stabili vreodată originea acestui cuvânt, ea se pierde în adâncul istoriei. Noi însă îl avem în numeroase nume de locuri, de munţi şi de văi: Carp, Carpet, Carppa. Câteva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar aşa: Carp. Un altul se numeşte Carpats. Da, Carpats, de ce vă miraţi?  Mănânc sarmale romanşe şi zâmbesc. Acum am, într-adevăr, toate motivele să mă simt aici ca acasă.
Autorul mulţumeşte în mod special doamnelor Lucia Benovici Portman (Elveţia) şi Magdalena Popescu-Marin (cercetător principal la Institutul de Lingvistică al Academiei Române) pentru sprijinul acordat în documentarea acestui reportaj.

Bogdan Barbu, Curs Agent de turism-ghid 2017

 

 

Advertisements

Rezervaţia naturală – Cheile Turzii


Chelile Turzii se află în judeţul Cluj, în apropirea oraşului Turda.  S-au format prin fierăstruirea Culmii Petreştilor, de către apele râului Hăşdate. Au forma unei pâlnii duble. Lungime de circa 1300 de metrii şi  înalţimea de 250 de metrii fac din Cheile Turzii una dintre cele mai spectaculose chei din ţară. Prezintă un interes mare prin morfologia foarte diversă: peşteri, turnuri, arcade, feţe spălate create de erodarea rocii de către apă.

Numeroasele specii de plante care se găsesc aici, împreună cu peisajul inedit, au dus la declararea Cheilor Turzii ca rezervaţie naturală complex. Aici se găsesc  peste 50 de peşteri de mici dimensiuni. Cea mai mare fiind Peşterea Ungurească cu o lungime de circa 100 metrii.  Aflate aprope de potecă, au un interes deosebit cele două cavităţi fortificate cu ziduri de piatră, numite Cetăţeaua Mare şi Cetăţeaua Mică.

Cele patru poduri construite, fac posibilă, traversarea cheilor pe o potecă pe lângă malul apei, iar împreună cu marcajele turistice pe versatul stâng şi drept fac din acest loc o atracţie turistică de mare interes. Datorită verticalităţii pereţilor şi accesului relativ rapid a devint o zonă preferată de alpinişti, aici aflânduse peste 250 de trasee de alpinism si de escaldă.

Akos Istvan Kozma, Curs Agent de turism-ghid 2017

Foto: Akos Istvan Kozma

“DRUMURI IN ISTORIE – TARGOVISTE SI IMPREJURIMI”


  1. Generalitati

Produsul este rezultatul solicitarilor aparute pe piata romaneasca pentru produse turistice destinate iubitorilor de istorie si celor dornici de relaxare activa dar si distractie.

Din cumulul celor trei cerinte a rezultat un produs nou, care sa ofere posibilitatea vizitarii unor locuri incarcate de istorie  si, totodata, de facilitatile de odihna si recreere oferite de zona pitoreasca din Targoviste si imprejurimi.

  1. Prezentarea produsului turistic

Produsul turistic consta intr-un circuit cu autocarul pe perioada a 3 zile, astfel:

Ziua 1 – Plecare din Bucuresti, dimineata la ora 7:30. Deplasare pe itinerariul Bucuresti – Potlogi (50 km – 60`). Se viziteaza complexul Palatului Brancovenesc de la Potlogi – 30`. Deplasare la Targoviste (49 km – 45`) unde se viziteaza Complexul Muzeal Curtea Domneasca din Targoviste – 60`, Muzeul de Istorie al Judetului Dambovita – 30`, Muzeul de Arta al Judetului  Dambovita– 20` si Muzeul Evolutiei Omului si Tehnologiei in Paleolitic – 30`. Seara participare la masa festiva cu specific GOTIC Remember voevodul Vlad Tepes/ Dracula, muzica, dans, intalniri cu vampiri si alte surprize. Cazare in Targoviste la hotel de 4 stele.

Ziua 2 – Deplasare din Targoviste la Manastirea Dealu (2 km – 10`) unde se regaseste capul lui Mihai Viteazul si racla de mormant a lui Mircea cel Batran. Se continua deplasarea catre Sinaia cu oprire in Viforata (2 km – 10`) si se viziteaza Manastirea Viforata  de secol XVI – 30`. Se continua deplasarea (53 km – 60`) pana la punct de oprire la Cota 1000 delimitarea intre judetele Dambovita si Prahova, pentru poze (panorama superba) si relaxare 240`.  Se serveste masa de pranz la Hotelul Cota 1000. Timp la dispozitie – 30`, pentru relaxare si scurte trasee montane in care include vizita la Manastirea Inaltarea Domnului Moroieni (1 km– 30`). Deplasare la Targoviste – 60`. Cazare si cina cu specific traditional dambovitean, dansuri populare si preparate culinare din zona.

Ziua 3 – Deplasare din Targoviste catre Campulung Muscel cu oprire la Manastirea Cetatuia Negru Voda (43 km– 50`). Dupa vizita, deplasarea continua in Campulung Muscel (15 km– 20`) unde se viziteaza ruinele  Castrului Jidava – 30`, situat in sudul orasului, construit pe vremea romanilor, dupa care se viziteaza Manastirea Negru Voda – 30`. Se serveste masa de pranz in Campulung Muscel– 90`. Deplasare la Monumentul Eroilor de la Mateias – 60`, iar dupa vizita se continua deplasarea la Bucuresti (168 km– 150`), unde se ajunge aproximativ la ora 18.00.

  • Elemente de ghidaj

Judetul Dambovita

Are o suprafata de 4.054 km² (1,7 % din suprafata tarii). Altitudinea maxima se inregistreaza in Varful Omu (2505 m) din Muntii Bucegi, iar cea minima de cca 120–125 m, in Campia Titu.

dambovita_hartadambovita-ro

Sursa: hartadambovita.ro

Unitatile administrative componente ale judetului sunt: 2 municipii, 5 orase si 81 de comune cu 361 sate.

 

Palatul Brancovenesc Potlogi

Loc pitoresc, comuna Potlogi este situata in zona de ses, la aproximativ 16 km sud de orasul Titu si la 45 km nord-vest de Bucuresti. In trecut Potlogiul era traversat de drumul principal de circulatie ce lega Bucurestiul de Targoviste si Craiova. Acest lucru l-a determinat pe domnul Tarii Romanesti, Constantin Brancoveanu in anul 1698 sa ridice in centrul localitatii un frumos palat spre a fi lasat mostenire fiului sau Constantin.

Principala constructie a curtii, palatul, este o constructie de plan dreptunghiular in a carei compunere intra o pivnita boltita, un parter si un etaj.

12370768_10208539387300866_6836854271064461516_o

Foto: Irinel Cirlanaru

Pivnita este o constructie vasta, acoperita de patru calote sferice sprijinite pe un stalp central prin intermediul pandantivilor. Parterul este alcatuit din trei incaperi spatioase si alte doua mai reduse ca dimensiuni.

Incaperile de la etaj au tavanele acoperite de bolti manastiresti cu lunete si pereti ce pastreaza frumoase stucaturi cu motive florale, in trecut acesti pereti erau decorati si cu picturi murale.

12370985_10208539389580923_7313197406105282306_o

Foto: Irinel Cirlanaru

La exterior, palatul este tencuit si pastreaza fragmentar un decor in stuc asemanator celui din interior.  In incinta curtii se pot vedea cuhnea (coltul de sud-est), droscaria, precun si casa veche in care se mai pastreaza beciurile si o parte din zidurile parterului (est). Tot in partea de est, dar avand curte separata, se gaseste biserica cu hramul Sfantul Dumitru, ctitorie a Brancoveanului ridicata in anul 1683.

Targoviste

Resedinta a judetului Dambovita, are o populatie de aproximativ 79.000 de locuitori. Resedinta domneasca si capitala intre 1397 si 1714, orasul a detinut mai bine de trei secole statutul de cel mai important centru economic, politico-militar si cultural-artistic al Tarii Romanesti. Are o suprafata de 5.040 ha.

targoviste_travelro-ro

Sursa: travelro.ro

Motivele pentru care se crede ca Targoviste a fost ales drept capitala sunt diferite, unul ar fi pozitionarea centrala a orasului fata de granitele tarii, in special distanta relativ mare fata de granita de sud, cea mai amenintata de navalirile otomane si nu in ultimul rand existenta unei comunitati dezvoltate in acest areal, orasul Targoviste fiind la vremea respectiva un nod principal in traseele negutatorilor.

targoviste_caramica-blogspot-ro

Sursa: caramida.blogspot.ro

Mentionarea orasului Targoviste ca si capitala a Tarii Romanesti, este facuta in anul 1396, de  cruciatul Hans Schiltberger, participant la expeditia militara ce s-a incheiat cu infrangerea de la Nicopole.

 

 

 

 

 

Complexul Muzeal Curtea Domneasca din Targoviste

Curtea Domneasca din Targoviste reprezinta un obiecvtiv turistic unicat si chiar simbolic pentru Romania, avand in vedere faptul ca reprezinta o fosta capitala de tara – Tara Romaneasca si pentru ca aici se regasesc o serie de vestigii istorice si arhitectonice care s-au pastrat de-a lungul timpului si ne ajuta sa avem o imagine obiectiva asupra timpurilor trecute.

curtea-domneasca_skycam-ro

Sursa: skycam.ro

Ce trebuie sa stim despre Curtea Domneasca din Targoviste este ca aceasta a fost construita ca resedinta domneasca a voievozilor Tarii Romanesti, dupa ce mai inainte resedinta domneasca fusese gazduita succesiv de Campulung Muscel si Curtea de Arges.

Complexul muzeal Curtea Domneasca este compus din mai multe elemente: Ruinele curtii domnesti, Turnul Chindiei, Biserica Mare Domneasca, Biserica Sfanta Vineri si zidul de aparare. Mai putin ruinele si zidul de aparare, celelalte elemente sunt in stare buna de functionare fiind restaurate succesiv de-a lungul timpului de diferiti domnitori sau oameni de bine.

Muzeul de Istorie al Judetului Dambovita

Muzeul de Istorie si-a deschis usile vizitatorilor in anul 1986 in luna septembrie, in forma lui actuala. Documentele spun ca acesta a fost construit inca din anul 1901, luna februarie.

Se regasesc aici dovezi materiale si spirituale ale existentei populatiei geto-dacice, ceramica si figurine neolitice, tezaurul de monede din argint thassiene si macedonene din secolele II si I i. Hr. de la Caprioru, tezaurul de monede dacice de la Adanca, obiecte de podoaba etc.

muzeul-de-istorie-al-judetului-dambovita_hellodambovita-ro

Sursa: hellodambovita.ro

De asemenea obiecte de arta decorativa, fresca brancoveneasca, carte veche, ornamente tipografice, xilogravuri, lapidariu provenit de la Palatul Potlogi, care demonstreaza efortul depus de catre voievozii Neagoe Basarab, Petru Cercel, Mihai Viteazul, Matei Basarab pentru dezvoltarea culturii medievale.

Se mai pot vedea documente, arme, uniforme, arta plastica de pe vremea revolutiei condusa de Tudor Vladimirescu, Harta Romaniei intregite, costume militare, documente originale, arme, insemne heraldice si multe altele ce marcheaza unirea Tarilor Romane sub Al.I.Cuza se pot vedea la Muzeul de Istorie. Ba chiar si documente personale ale lui Cuza.

Muzeul de Arta al Judetului  Dambovita

Construita intre 1892 – 1894 de antreprenorul italian Giovanni Baltasare Vignosa ca sediu al Prefecturii judetului Dambovita, cladirea prezinta o decoratie clasica cu influente baroce si o impresionanta pictura interioara.

muzeul-de-arta-al-judetului-dambovita_ghidulmuzeelor-cimec-ro

Sursa: ghidulmuzeelor.cimec.ro

 

 

Somptuozitatea picturii este resimtita tot mai mult pe masura ce se ajunge la etaj si culmineaza cu decoratia „Salii de Consiliu”. Bogata pictura murala, cu care este decorata Sala de Consiliu, situata central la etajul cladirii, prezinta motive neoclasice, vegetale si florale cu influente clare ale barocul italian.

 

Muzeul Evolutiei Omului si Tehnologiei in Paleolitic

Este primul de acest fel din Romania si din Europa Centrala si de Sud-Est. Acesta este centrat pe descoperirile cele mai importante facute in paleoliticul superior si mijlociu din Romania.

muzeul-evolutiei-omului-si-tehnologiei-in-paleolitic_discovery-ro

Sursa: discovery.ro

 

 

In muzeu se regasesc artefacte care fac parte, in mod cert, din patrimoniul arheologic universal, precum sunt cele mai vechi marturii din lume privind simbolismul omului de Neanderthal, reprezentate prin recipientele pentru prepararea ocrului si o geoda vopsita cu ocru de peste 50.000 de ani, descoperite in pestera Cioarei-Borosteni (jud. Gorj), unicul colier din cochilii de melci de mici dimensiuni din Europa, de circa 29.000 de ani, cel mai vechi instrument de suflat din Romania, un fluier gravetian, de peste 20000 de ani, multe pandantive din dinti de animale si pandantive din piatra gravate, unele chiar mai vechi de 25000 de ani etc., toate acestea descoperite in siturile Piatra Neamt-Poiana Ciresului (jud. Neamt) si pestera Cioarei-Borosteni. De altfel, in muzeu se concentreaza peste 3/4 din toate obiectele de podoaba si de arta descoperite in Romania, mai vechi de 10.000 de ani.

Manastirea Dealu

Se stie ca pe vremea lui Mircea cel Batran existau mai multe manastiri “despre care nu stim cand si de cine au fost intemeiate”, printre ele numarandu-se si Manastirea Dealu. Dar lacasul initial nu a rezistat prea mult astfel ca, la sfarsitul aceluiasi secol, domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) a hotarat ridicarea unui ansamblu manastiresc din temelie, pe locul celui existent. Domnitorul a inceput a zidi mai intai cladirile din jurul manastirii, in principal clopotnita, abia apoi urmand a se ocupa si de biserica.

manastirea-dealu_gazetadambovitei-ro

Sursa: gazetadambovitei.ro

 

 

Lacasul nu a fost complet terminat, pictura urmand a fi realizata abia peste cativa ani, in timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521). Biserica a fost destinata spre a fi necropola domneasca, aici fiind ingropati in primul rand ctitorul, Radu cel Mare, precum si membri ai familiei. Tot aici si-a gasit odihna si Mihai Viteazul (1593- 1601).

Manastirea Viforata

Traditia orala si unele documente mai vechi ne duc la informatia ca pe locul sfintei manastiri a existat o biserica intre anii 1447 si 1456 ctitorita de Domnul Vladislav,voevod Basarab.

Aceasta ar fi fost refacuta in 1508 de catre Radu Voda. Cea mai veche atestare a manastirii dateaza din anul 1530, cand a fost inaltata de catre Vlad Voda al V-lea, in cel de-al doilea an al domniei sale.

manastirea-viforata_viziteazaaninoasa-ro

Sursa: viziteazaaninoasa.ro

 

 

In anul 1713, Voievodul martir Constantin Brancoveanu (1688 – 1714), impreuna cu sotia sa, Marica Doamna, au renovat manastirea ridicand noi chilii, pardosind biserica cu lespezi de piatra, largind ferestrele, si adaugand un pridvor deschis incadrat de arce largi sprijinite de stalpi, in stilul specific brancovenesc. Tot de atunci se pastreaza o parte din pictura murala, inclusiv in pridvor scena inititulata: ” Judecata Infricosata”, azi restaurata. Datorita acestor mari imbunatatiri, Constantin Brancoveanu este considerat al treilea ctitor al acestei manastiri. In secolul al XVIII-lea, Manastirea Viforata s-a luptat cu multe nevoi si lipsuri materiale, iar in anul 1802, marele cutremur din ziua de 14/26 octombrie i-a pricinuit insemnate stricaciuni.

Datoram Patriarhilor Justinian Marina (1960-1977), Justin Moisescu (1977 – 1986) si Teoctist Arapasu (1986- 2000), refacerea manastirii cu infatisarea de azi, precum si construirea paraclisului bisericii cu hramul Sfantului Prooroc Ilie (1994), si a unui mic muzeu in care se pastreaza colectii de icoane vechi, bijuterii, carti si hrisoave, broderii si alte obiecte bisericesti. In anul 2005, pe langa renovari si refaceri, Inalt Preasfintitul Arhiepiscop Nifon, a construit in afara manastirii un arhondaric destinat cazarii oaspetilor. Catapeteasma bisericii acestei manastiri este executata de sculptorul Karl Stork, intr-o imbinare de stil gotic si bizantin, in anul 1864.

Cota 1000

Reprezinta cel mai inalt punct pe Drumul National 71 ce leaga Targoviste de Sinaia. Altitudinea exacta este 1000 de metri de aici derivand si denumirea. In trecut aici era un popas obligatoriu pentru cei care traversau cele doua bazine hidrografice al Ialomitei si Prahovei.  cota-1000

Deasemenea este granita intre cele doua judete Dambovita si Prahova. De aici pana in Sinaia mai sunt 15 km pe drumul coboara foarte abrupt.

 

 

 

 

manastirea-inaltarea-domnului-moroieni_destinatiidevacanta-blogspot-ro

Sursa: ancaflorea.blogspot.com

Cu sase sute de ani in urma, pe locul actualei manastiri “Inaltarea Domnului-cota 1000 era un schit ce inconjura o bisericuta de lemn ingrijita de cativa sihastri.

Initiativa ridicarii Manastirii Inaltarea Domnului apartine Angelei Cojocaru din Moroeni. In iulie 1994 a fost pusa piatra de temelie a bisericii. Primii vietuitori la Cota 1000 au fost Filip Tohaneanu si ieromonarh Hristofor Dumitrascu. Din 1996, de constructia manastirii se va ocupa protosinghelul Melchisedec Dobre, numit staret in 1997.

Manastirea Cetatuia

Este o manastire ortodoxa cu obste de calugari aflata in comuna Cetateni, judetul Arges. Manastirea este situata la 22 de kilometri sud-est de orasul Campulung, pe soseaua nationala Campulung-Targoviste-Bucuresti, pe frumoasa vale a Dambovitei, intre satele Cetateni si Cotenesti.

manastirea-cetatuia-negru-voda-crestinortodox-ro

Sursa: crestinortodox.ro

Cunoscuta initial sub denumirea de “Schitul Cetatuia Negru Voda”, manastirea este construita pe o stanca inalta, la altitudinea de 881 de metri, pe malul stang al raului Dambovita, intre “Valea lui Coman” si “Valea Chiliilor”. De la soseaua principala si pana la manastire, pe o poteca ingusta, se face insa mai putin de un ceas. Biserica din manastire are doua hramuri: Adormirea Maicii Domnului, pana in anul 1918, iar mai apoi, si Izvorul Tamaduirii.

 

Castrul Jidava

A fost un castru roman din linia fortificata Limes Transalutanus, ale carui ruine se afla pe teritoriul fostului sat Apa Rarata, in prezent inglobat in orasul Campulung Muscel. Castrul are forma dreptunghiulara, cu laturile de 132 m si 98 m.

castrul-roman-jidava-romaniaoriginal-info

Sursa: romaniaoriginal.info

In partea centrala a incintei au fost cladite horreum (magazia de cereale), cladirea ofiterilor, principalia (comandamentul), paetorium (cladirea comandamentului castrului). De o parte si de alta a acestor constructii de piatra, la nord si la sud, erau plasate hibernalia (baracile soldatilor). Accesul in castru se facea prin patru porti: Porta praetoria (poarta principala de intrare), Porta decumana (poarta de iesire), Porta sinistra (poarta din stanga). Comunicarea directa intre paetorium si porti se facea prin drumuri: Via praetoria si Via decumana.

 

Manastirea Negru Voda

Manastirea Negru Voda se afla in orasul Campulung-Muscel, in judetul Arges. Aceasta a fost ctitorita in anul 1215, prin traditie de catre Radu Negru Voievod. Mai apoi, a fost rezidita de Basarab I si fiul sau, Nicolae Alexandru. Aceasta va fi recladita de Matei Basarab, cand devine si manastire.

manastirea-negru-voda_crestinortodox-ro

Sursa: crestinortodox.ro

Manastirea Negru Voda reprezinta cel mai important ansamblu monastic din Muscel. In componenta ei intra Paraclisul Domnesc al curtii voievodale, ulterior Biserica mare a manastirii, Biserica Boltita – din primul sfert al veacului al XVIII-lea, Turnul clopotnita de la intrarea in incinta – secolul al XVII-lea, Casa Domneasca – secolul al XVII-lea construita pe vechi temelii din secolul al XIV-lea, Casele egumenesti – secolul al XVIII-lea, anexa casei domnesti si chiliile de la inceputul secolului al XIX-lea. Aici se mai afla si Hanul-Bazar al manastirii, disparut inca din 1746.

 

Monumentul Eroilor de la Mateiasi

Edificiul a fost ridicat in memoria eroilor romani decedati in Primul Razboi Mondial, si a fost construit intre anii 1928-1940 prin grija Societatii „Cultul Eroilor“. Autorul lucrarii este De Nicolo, avand la baza proiectul arhitectului Dumitru Ionescu Berechet.

monumentul-eroilor-de-la-mateiasi_infopensiuni-ro

Sursa: infopensiuni.ro

In criptele mausoleului de la Mateias sunt depuse osemintele a peste 2300 de militari romani.

Marinica Serban, Curs Ghid national touroperator 2017